La înfiinţarea Biroului Informativ, în timp ce Pravda insistă pe ideea că asta nu înseamnă în niciun caz renaşterea unei organizaţii comuniste mondiale unice, cu o conducere centralizată, în genul Internaţionalei Comuniste (în fapt, recunoscând ceea ce altădată negase), la Bucureşti, într-o anumită detaşare încă, Adevărul, nu altfel decât citind documentele constitutive, spune că rolul Biroului este determinat de aprecierea situaţiei internaţionale cuprinse în declaraţia celor nouă partide comuniste şi că situaţia în cauză e dată de schimbarea raporturilor între statele ieşite învingătoare în al doilea război mondial şi prin regruparea acestora. Mai mult, gazetarul Adevărului se întreabă, ca toată lumea, dacă noua situaţie face posibil un conflict şi răspunde citind, nu cu totul altfel, însă de asemeni altfel decât la Moscova, aceleaşi documente constitutive ale Biroului Informativ. Declaraţia celor nouă partide comuniste, scrie el, vorbeşte despre existenţa unui plan de agresiune şi existenţa dorinţei de a se dezlănţui un conflict. Dar, spune aceeaşi rezoluţie, „trebuie avut în vedere că între dorinţa imperialiştilor de a dezlănţui un război şi posibilitatea de a organiza un asemenea război este o distanţă enormă”. Partidele comuniste se reunesc în Kominform ca forţe ale păcii şi consideră că forţele partizane ale păcii sunt atât de mari şi puternice, încât, dacă aceste forţe vor fi dârze şi ferme în apărarea păcii, atunci planurile agresorilor vor da un faliment complet.
Prin urmare, aceeaşi ameninţare şi acelaşi pericol la orizont, date ca certe, fundamentează necesitatea unui împreună comunist şi muncitoresc internaţional menit să-l descurajeze pe duşmanul imperialist aflat continuu la pândă şi aceeaşi retorică prin care se afirmă una pentru a se ascunde alta: de pildă, expresiva (în cod stilistic sovietic) luptă pentru pace, în care U.R.S.S. este continuu campioană, dar şi, în acelaşi timp şi cu interese şi foloase mai mari, iniţiator dârz şi ferm al unor organizaţii precum Biroul Informativ (dar urmează şi altele) în interiorul cărora pretinde – în numele unor drepturi de primat în teritoriul ideologic al luptei de clasă şi, în realitate, de sălbăticie a puterii – subordonare şi ascultare şi exercită control şi comandă. Şi, deci, numai Internaţionala Comunistă în sine va fi aparţinut unui stadiu istoric depăşit, cum susţine acum Pravda în exerciţiul unei nevoi de disculpare care mai mult acuză decât apără – nu însă şi spiritul ei, nu şi miezul peren al politicii Kremlinului. Acesta se hrăneşte din aceleaşi trebuinţe vechi ale Rusiei ţarilor şi în satisfacerea lor poate deveni oricât de inventiv, inclusiv în ipocrizie, de stăruitoar şi de cheltuitor cu mijloacele, inclusiv cu cele umane.
Refuzul conducerii iugoslave a lui Tito, probabil că dinainte cunoscut ca intenţie în cercurile înalte, de a participa la consfătuirea de la Bucureşti din vara lui 1948 a Biroului – un refuz de conformare şi de recunoaştere a drepturilor pe care Moscova şi le arogă în mascarea condiţiei ei de ocupant – a dezlănţuit în lagărul socialist furii care s-au manifestat câţiva ani, până pe la dispariţia lui Stalin, în materie de discurs public acuzator, denigrator şi injurios, presărat cu ameninţări mai mult sau mai puţin voalate şi cu incitări la acţiune contra celor vizaţi (echipa Tito – Kardelj – Djilas – Rancovici), în măsuri concrete felurite şi cu impact felurit faţă de trădători, dar mai ales, întreţesute bogat cu elementul de limbaj defăimător, în analize şi comentarii pe seama situaţiei şi, nu în ultimul rând şi deloc mai puţin important pentru mersul înainte, în folosirea împrejurării ca ocazie şi pretext pentru evaluări interne soldate cu epurări, excluderi, condamnări mai peste tot în statele satelizate – pe drept şi pe nedrept, exemplificator şi din condescendenţă faţă de Kremlin, frecvent rezolvându-se astfel probleme de comoditate ale şefilor agreaţi de Stalin şi cu siguranţă că, în cazul personajelor importante, în baza sugestiei sau numai a încuviinţării din aceeaşi sursă.
Astfel, în România comuniştii îşi au acum propriul Tito, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, cel în care C.C. al partidului vede în iunie 1948, nu chiar neaşteptat, un exemplu tipic de renunţare la politica luptei de clasă împotriva exploatatorilor şi de propovăduire a colaborării cu clasele exploatatoare şi a cărui poveste s-ar cere privită mai insistent în contextul dezertării iugoslave. Ba şi scuturarea pomului românesc al puterii de grupul impozant Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu se cere văzută în contextul alertei şi al vigilenţei privind puritatea ideologică în partid, grijă declanşată şi ea în legătură cu trădarea iugoslavă. Iar în blocul comunist, în acelaşi context, au păţit-o şi alţii, precum László Rajk în Ungaria, Traicho Kostov în Bulgaria, Rudolf Slánský în Cehoslovacia – deloc mai puţin importanţi ca poziţie politic în ţara lor şi chiar în mişcarea comunistă internaţională. Ceea ce ar putea arăta că, în tărâmul în discuţie, organul agresiv – existând cu vechime, deplin şi din plin – a ajuns să macine inerţial, iar faptul de a nu i se oferi continuu teren specific de manifestare îi converteşte funcţia de bază în represiune. El este monstrul pe care îl îmblânzesc până în modernitate numai atare daruri sacrificiale – pesemne că încă greu de învins până azi, poate că mai uşor de ocolit, iar asta cunoscând unde locuieşte şi cine anume şi pentru ce i se închină.
De unde vin şi cum se propagă acum ideile, judecăţile, reprezentările şi chiar limbajul lor este important şi nu e dificil de constatat. Nu există la această dată în răsăritul european istorie fără Uniunea Sovietică. La Moscova se rostuiesc şi se rostesc mai toate – în foruri politice şi la vedere, dar mai ales, în cazul dedesubturilor (şi ce să nu aibă aici un dedesubt?), în incinte cu uşile bine zăvorâte. Generalissimul meditează, singur, în semiîntuneric, pe probleme (prin-tre cele din urmă, lingvistice şi economice al socialismului) ori pune la cale binele sovietic şi al popoarelor muncitoare de pretutindeni în compania doar a câtorva, puţini, stalinişti de încredere. Există, în continuare, un circuit al deliberărilor şi planurilor la nivelul cel mai înalt al coducătorilor de partide comuniste, probabil că în exprimarea frustă a sursei şi deopotrivă a destinatarilor şi, în paralel, circuitul din presa sovietică centrală de partid, care nu e o simplă anexă comunicaţională, ci o industrie de îmbrăcat ideologic şi stilistic materia ideatică şi de directivă în această privinţă obligatoriu de preluat şi de aplicat pretutindeni. Palierul include, uşor marginal, organul de presă al Kominformului, care face vizibil mai mult decât alte publicaţii examenul permanent, desfăşurat pe trepte ierarhice, pe care toţi activiştii comunişti îl susţin prin ieşi directe, tot pe probleme, în presă. Gestica expunerii de aici, în integralitatea tuturor aspectelor ei, capătă sacralitate şi, în etapa următoare, ziarele centrale ale partidelor frăţeşti, comunicând poporului ce e de comunicat, o imită cât mai fidel cu putinţă în vreme ce se străduiesc să o interpreteze în acelaşi registru ideologic. Pentru evitarea riscurilor, articolele din Pravda sunt în Scânteia reproduse în întregime sau bogat citate. La rândul lor, presa secundară şi cea regională de partid şi, mai departe, celelalte publicaţii se aşază disciplinate sub tutela celei centrale principale, atente ca nimic să nu scape nespus, dar şi nimic să nu se spună fără acoperire sus – în cuminţenie din precauţie sau deversându-şi tentaţiile de natura originalităţii în excese pe liniile certe, de regulă garantate ca atare de expunerile publice ale înalţilor responsabili ai partidului propriu, dar şi – mai rar şi într-o loterie cârcotaşă riscantă – de opera marilor conducători ai proletariatului.
Aşa înfloresc acum, în gazetăria din România, expresia injurioasă şi insulta la adresa lui Tito şi a clicii (calificare preluată) de la Belgrad de trădători, criminali odioşi, vânduţi imperialismului. Şi tot aşa ar fi de explicat putinţa schimbării la comandă, bruscă şi fără complexe, a poziţiei, a atitudinii, a sensului participării subiective la expresie – oferită ca profundă, sufletească şi din convingeri. Pentru că o mecanică interioară cel puţin ciudată au adus şi au impus sovietizarea şi comunismul. Odinioară, spre exemplu, Pamfil Şeicaru, plecând, îi scria preşedintelui consiliului de administaţie: Lupta mea încetează. Lupta mea încetând, nu mai am niciun rost de a conduce mai departe „Curentul”. Este corect să trag consecinţele. Redactorii care au avut aceeaşi orientare au înţeles să tragă consecinţele părăsind redacţia şi ei – spune ultimul număr al Curentului, care nu e interzis, ci îşi încetează apariţia.
Or, de la jumătatea lui 1948, nici vorbă de drumul Iugoslaviei este şi al României – pentru că tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani în patria lu Tito găseşte un adânc ecou in sânul poporului român –, cum scrisese Silviu Brucan în decembrie 1947 în Scânteia. Tot aşa, s-a dus atmosfera de încredere şi prietenie pe seama căreia poetizase, tot în Scânteia, Nestor Ignat (altfel, nu chiar un poet) cu ocazia vizitei la Belgrad din iunie 1947 a unei numeroase delegaţii a României din care făcuseră parte Petru Groza, Gh. Tătătrescu, Gh, Gheorghiu-Dej, Ştefan Voicu, Emil Bodnăraş. Şi rămâne o întrebare dacă, dintre inginerii de suflete autohtoni, V. Em. Galan va fi regretat energia cu care, prin vara lui 1946, îi admira gazetăreşte pe partizanii iugoslavi – ocazie, atunci, de a-şi explica inventiv şi cu părere de rău absenţa din România a mişcării de partizani prin colaborarea partidelor istorice cu Hitler.
AUREL BUZINCU
Comentarii