Privit vreme de mulţi ani în lumea supuşilor lui ca genial şi vizionar în mai orice privinţă în care şi-a expus părerea – şi n-a prea fost un abstinent în materie, iar opiniile lui au generat imediat şi numaidecât ucazuri –, Stalin s-a pronunţat şi în chestiuni de lingvistică. Asta poate fi greu de înţeles pentru cineva cât de cât familiarizat cu fundăturile, capcanele şi delicateţea domeniului fie şi luându-se de bună versiunea de o anumită răspândire că Stalin citea sau chiar studia.
Că ar fi fost posesorul unei biblioteci extraordinare în proprietatea căreia familia n-ar fi reuşit să intre după moartea lui – împiedicată, fireşte, de succesorii politici şi de paznicii eventualelor secrete de acolo care nu trebuiau să devină bunuri ale întregului popor, dar poate că şi de dragul în sine de cărţile tătucului, de dragul omenesc de a păstra o amintire de la el –, asta se poate accepta lesne. N-ar fi vorba de singurul morav imperial preluat şi perpetuat în fală sub dictatura proletară bolşevică şi scuturat din pomul celor socotite real utile şi necesare abia peste vreo sută de ani când, progresismul devenind cu adevărat liber şi libertatea cu adevărat progresistă, avea să devină limpede, între atâtea altele, şi că, de pildă, între piesele de mobilier, cea numită bibliotecă n-are de ce să se mai fabrice, pentru că n-o mai cumpără nimeni, iar unii părinţi şi bunici, imitativi ca şi Stalin, în loc să moară liniştiţi, convinşi că are cine se bate în urma lor pentru a-i moşteni, trebuie să amâne să închidă ochii până găsesc, în privinţa tonelor şi miilor de cărţi adunate în viaţa lor sau în mai multe generaţii, rezolvări acceptabile din perspectiva aceluiaşi progresism – ecologice mai ales, în condiţiile decarbonizării şi în general ale grijii pentru conservarea planetei şi a regnurilor ei mai puţin ajutorate de la natură.
Cât însă despre citit şi studiu în cazul lui Stalin, ar mai fi de spus – poate că un pic cârcotaş, dar şi în baza unei tradiţii atestate – că oricât deranj ar fi în stare să provoace printre unii această realitate, în de astea nu e tocmai ca la scos apă din fântână: slobozi ciutura şi din câtă şi cum e apa, extragi şi bei la liber şi cu folos deplin, dacă nimic accidental nu intervine, cât şi cum doreşti. Cu biblioteca e un pic altfel – în sensul că ea, în contul capriciilor specifice, îşi permite să emită pretenţii în ce priveşte atât ciutura, cât şi pe cel care o caută într-ale ei. Iar puterea şi cele ce se ţin neam cu ea n-ar da chiar o sete şi un permis de acces recunoscute ca veritabile de atare fântână, încât intrarea acolo în astfel de condiţii ar prezenta riscuri de alterare, chiar gravă, a zăcământului, inclusiv a pânzei freatice care îl alimentează. Dar, în sfârşit, altă discuţie.
Fapt e că într-un număr al Scânteii din iunie 1952, Leonte Răutu evoca, pe limba propagandei, ca pe o nepreţuită armă ideologică, la împlinirea a doi ani de la apariţie, lucrarea lui Stalin Cu privire la marxism în lingvistică, reluată şi completată în Marxismul şi problemele lingvisticii – traduse îndată şi în română, îndelung dezbătute în toate forurile posibile şi, spune înaltul activist fără să exagereze, având o înrâurire imensă asupra vieţii ştiinţifice din Republica Populară Română. Într-adevăr, Academie, universităţi, şcoli de toate felurile şi gradele, publicaţii şi edituri, cercuri de dezbatere a problemelor importante ale lumii au preluat în mare viteză ideile lingvistului Stalin şi deopotrivă, dacă nu chiar în primul rând, pe cele rezultate colateral, piesele propriu-zise ale armei ideologice, şi s-au înregistrat peste tot rapide adaptări, schimbări de perspectivă, modificări de viziune, de programe de cercetare şi de studiu, de concepere a manualelor. Inclusiv, nu e deloc de ignorat, dimpotrivă, schimbări, uneori majore şi în general importante, cu rol şi rost obligatoriu de luat în seamă, în ce priveşte înzestrarea cu argumente noi în motivarea şi legitimarea unor atitudini şi acţiuni. În fapt, nu mai puţin orgolios şi autoritar, Stalin parcă începuse pe ici şi pe colo să devină un pic altul decât fusese.
Că la apariţia lucării tovarăşului Stalin, lingvistica română trecea printr-o criză gravă, cum susţine Leonte Răutu, nu pare să fie adevărat, dar nici relevant. Bolşevismul a invocat crize peste tot unde a avut de înlăturat ceva pentru a se aşeza pe sine în loc. Tot aşa a fost şi cu identificarea şi numirea vinovăţiilor şi a vinovaţilor aici şi acum. Cauza principală – la noi – a acestei crize consta în dominaţia teoriilor idealiste burgheze în lingvistică, iar dintre exponenţii acestor teorii, profesorul Rosetti, epigon al idealiştilor din Europa occidentală, susţinea deschis în lucrările sale că limba nu poate reda în mod exact realitatea, că limba ar fi „o operaţie, distinctă de natura lucrurilor reale”. Pe lângă vina, la modă, a ploconirii cosmopolite dinaintea Occidentului putred, vine proba dispreţului faţă de cele naţionale şi mai ales populare, a absenţei patriotismului: Printre lingviştii burghezi avea circulaţie ideea antipopulară că limba română n-ar fi adecvată pentru exprimarea adevărurilor ştiinţifice abstracte. Studiului limbii române vii, contemporane, nu i se acordă atenţia cuvenită – de unde decăderea şi sterilitatea ştiinţei lingvistice româneşti, aceasta exprimată prin aceea că în perioada 1944 – 1950 lingviştii români nu au publicat nicio lucrare de valoare, mărginindu-se îndeosebi să retipărească vechile lor lucrări perimate.
Articolul nu-şi propune să fie unul ştiinţific – şi nici n-ar putea fi aşa decât în înţelesul pe care îl capătă termenului în orizontul marxism-leninismului, unde calificativul acesta desemnează conformitatea cu adevărul ideologic. Numai în baza unui atare adevăr, spre exemplu, poate fi de datoria lingviştilor să cureţe limba de ceea ce este accidental, de ceea ce nu s-a înrădăcinat în limbă, n-a fost primit de popor şi nu este înţeles de popor. În rest, cine să fie lingviştii şi ce puteri să aibă ei, cine anume este poporul, ce anume din limbă este şi ce nu este înrădăcinat, primit, înţeles? Tot aşa şi când combate – probând o dispoziţie de ignorare a realităţii gravă şi periculoasă dacă nu o neînţelegere de nivel oarecum elementar – ideea că limba nu poate reda în mod exact realitatea, că limba este distinctă de natura lucrurilor reale din susţinerile savantului Al. Roseti, doctor la Sorbona, fost rector al Universităţii din Bucureşti, academician din 1948(!), specialist, între altele, în istoria limbii.
E cel mai probabil însă ca, în misiune fiind, ideologul şi propagandistul Leonte Răutu să se afle la această dată în căutarea unui Nicolai Iakovlevici Marr autohton. Pe acesta dăduse vina Stalin pentru răul din lingvistica sovietică neştiinţifică şi vulgarizatoare cu marxismul. Or, e nevoie şi la Bucureşti de un ţap ispăşitor. Nu identic, nici n-ar fi cum şi nici interesul n-ar cere-o, dimpotrivă. N.I. Marr, cu teoria lui monogenetică şi cu reprezentarea limbii ca având caracter de clasă, fusese, cât a trăit şi după aceea, până în 1950, exponentul poziţiei sovietice oficiale în materie, se înţelege că acceptată de Stalin. România trebuia să arate în primul rând cosmopolită şi occidentalizată. Ideologic lucrurile nu sunt în regulă nici colo, nici colo şi boala e aproximativ aceeaşi, doar că în lingvistica de la Bucureşti, N.I. Marr nu e acum, după Leonte Răutu, cauză principală, ca la Moscova, ci s-a adăugat ca influenţă nefastă a lucrărilor lui greşite – ceea ce nu e deloc o surpriză, ci deplin dialectic, întrucât ar fi foarte caracteristic faptul că o serie de adepţi înveteraţi ai teoriilor idealiste burgheze, făcând cunoştinţă cu faimoasa „teorie nouă a limbii”, [i-]au devenit apărători fervenţi. Prin urmare, la Moscova se află începutul, motorul, soluţia, modelul, dar există diferenţe de care se cere ţinut seama şi deşi trebuie să se ajungă în acelaşi loc, la acelaşi rezultat, sunt motive temeinice ca tratamentul să fie diferit. Cosmopolitismul şi, în felul lui, naţionalismul burghez au generat în România dezinteresul deja vechi faţă de limba vie a întregului popor (adică varianta mai impregnată de elementul slav şi cu precădere păstrătoare a acestuia ori măcar nefranţuzită şi în general nemaculată de jargoanele şi de artificiile cultivate la vârful înstrăinat al societăţii!) şi, de asemeni, într-un cârd de probe de citire relativă a lui Stalin însuşi, îmbrăţişarea unor teorii precum cea a naşterii limbii române prin încrucişare sau, opusă acesteia, prin moştenirea nemijlocită a latinei şi, de dată mai recentă, a latinei populare (vulgare).
Dar Lonte Răutu nu se opreşte la domeniul lingvistic. În atenţie are mai ales opul lui Stalin ca armă ideologică şi, de fapt, terenul acesteia îl vizează în primul rând – probabil că, de pe poziţia în partid pe care o deţine, dând chiar tonul într-un uz românesc de respectiva armă. În executarea unui plan nu anevoie de identificat în mersul lucrurilor, ar fi, în sinteză, de împletit convingător şi cu folos elogiul şi plecăciunea faţă de Stalin şi de Uniunea Sovietică, pe de o parte, cu ridicarea tot mai sus, pe de alta, în temeiul existenţei şi al recunoaşterii concretului, particularităţilor, specificului, a oricăror elemente de natură să propună şi să afirme, tolerabil dinaintea Moscovei, o identitate naţională românească distinctă. Contextul ar cere această perspectivă asupra faptelor: a apărut deja, cu, din nou, unele elemente de conţinut ciudate, lucrarea lui Stalin Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S., este în pregătire Congresul al XIX-lea al P.C.(b) al U.R.S.S., ultimul sub Stalin şi care îşi are şi el ciudăţeniile lui, iar acest articol al lui Leonte Răutu apare mai întâi în publicația Kominformului, Pentru pace trainică, pentru democraţie populară.
AUREL BUZINCU
Comentarii