Lingvistul Stalin (II)

În ezitări şi paşi mărunţi cu grijă măsuraţi, de încercare, evident temători şi de aceea lăsaţi mai întotdeauna în seama unor prestatori aflaţi în roluri secundare – dacă nu cumva chiar de la aceştia venind ideea, deşi abilitatea şi viclenia lui Gheorghiu-Dej au avut renume –, între 1950 şi 1952 s-a născut, pare indubitabil, şi s-a impus în interiorul partidului comuniştilor români, de bună seamă că la vârful acestuia şi în bună măsură intuitiv deocamdată, neconceptualizat ori măcar nerostit ca atare, proiectul naţional.

La ce anume să folosească afirmarea în lagărul socialist şi internaţionalist-proletar a unei identităţi româneşti distincte de factură naţională la care de puţină vreme P.M.R. începe să arate că ţine? Mai ales că tocmai asocierea reală cu refuzul acesteia le adusese interbelic bolşevicilor români interzicerea, prigoana şi calvarul – care, e drept, aveau să-i ridice pe soclu. Şi, pe de altă parte, deloc neglijabil, dimpotrivă – deşi există, chiar dacă destul de tulbure şi de incert definită, o naţiune socialistă şi, deci, un naţional de acelaşi fel, naţiunea şi naţionalul fiind în ele însele tulburi şi incerte şi mai ales burgheze din născare şi în esenţa lor –, o astfel de alegere pare cu totul riscantă şi periculoasă, avertisment înfricoşător trebuind să-i fie oricui în materie experienţa iugoslavă a lui Tito. Naţionalismul este mereu nu doar blamat, ci de-a dreptul afurisit, pus la stâlpul infamiei ca păcat de moarte – apanaj nazist de la prima strigare şi până la ultima. La Moscova nu există, de la Stalin încoace, ceva mai primejdios şi mai de ars pe rug decât ceea ce capătă eticheta acestui absolut al reacţionarismului agresiv al duşmanului muribund. Între naţionalism, perfidă armă a imperialismului anglo-american acum, şi naţional, ceea ce-i este propriu şi specific unei naţiuni, realitate acceptată teoretic atât de Lenin, cât şi de Stalin, se disociază anevoie, un conţinut amestecat şi o relevanţă insuficientă având conceptului însuşi – şi de aceea în chestiune mai curând se decide speţă cu speţă, iar asta prin act de voinţă personală, deopotrivă capricios şi interesat, al tătucului atoateştiutor şi atotputernic.

În caz de reuşită însă, obţinută prin cumpărare cu sovromuri, plecăciuni, laude şi probe de loialitate în toate zilele săptămânii, succesul foloseşte din plin, cum s-a şi întâmplat, la întărirea puterii acelora care conduc statul român în numele partidului celor ce muncesc. În asta ar şi consta eroismul demersului – adevărat că, probabil, singurul posibil. În fapt, concederea de către suzeran către vasal a unui plus de drept de iniţiativă proprie aducea, pe seama inducerii ipocrite a ideii de proiect naţional, ca premiu intern, într-un popor cu nevoie mare de afirmare de sine, cu resursă şi dispoziţie în acest sens neconsumate, o lărgire rapidă semnificativă a susţinerii cetăţeneşti ori măcar o înmuiere, fie ea şi aparentă ori provizorie, a rezistenţei la bolşevizare – piese de climat social necesare consolidării şi exercitării în sine a puterii şi, mai departe, pentru probarea capacităţii conducerii de continuare, pe cât posibil fără incidente vizibile din exterior, a mersului înainte. Iar conjunctura, poate că întradevăr abil speculată, făcea ca înşelătoria să fie însoţită de efecte multiple, dovedindu-se de-adevăratelea ingenioasă – nu aducătoare de vreun profit popular palpabil, nici vorbă, pentru că angajamentul mersului înainte socialist n-a fost trădat în vreo privinţă, dar infuzia de naţional de la această dată, aşa cum a fost ea, a favorizat în egală măsură şi la scara cea mai largă, poate că într-o continuitate de lungă durată, nu numai practicarea tot mai rafinată a comportamentului dedublat, inclusiv în partid, ci şi germinaţia unui sâmbure naţional real. În plus, în anii în discuţie, câştigând încrederea Moscovei, conducătorii comunişti români obţineau lucrul cel mai important pentru ei – separarea legitimată ideologic de cursul pe care îl preconiza Stalin pentru viitorul U.R.S.S.: trecerea la comunism. Spus altfel, R.P.R., nu abandonează studiul experienţei istorice sovietice, modelul oferit de aceasta şi drumul spre socialism, doar că fiind o naţiune – socialistă, desigur, conform întocmai cu teoria marxistă –, are obligaţia, iarăşi conform cu teoria marxistă, de a onora şi a întări această realitate, iar faptul impune ca, în timp ce ţara socialismului biruitor trece deja la comunism şi îşi propune ţinte în consecinţă, România democrat-populară, aflată încă în etapa premergătoare, abia a construirii bazei şi suprastructurii socialiste (concepte tocmai redefinite de Stalin lingvistul) şi, conştientă de asta şi responsabilă, să se mărginească la ţintele specifice situaţiei concrete în care se găseşte. Şi era oarecum previzibilă atitudinea concesivă a Moscovei – date fiind condiţiile în care ea acceptase (sau a fost obligată, inclusiv prin interese proprii, să accepte) constituirea la nivelul acesteia de sus, din comunişti – autohtoni şi kominternişti – şi necomunişti, a puterii în noul stat român. Tot aşa e de vorbit şi în legătură cu aparenta cecitate a Kremlinului ori cu toleranţa lui faţă de fenomenul românesc naţional. Pe de altă parte însă, fiind de văzut că nu e vorba despre vreun eroism propriu-zis aici, despre vreun propriu-zis proiect în favoarea naţiunii, ci în primul rând de unul de partid, vizându-se avantaje de partid şi pentru conducătorii lui şi care nu aduceau prejudicii lagărului socialist, ci din contră, siguranţă şi stabilitate, Moscova se va fi convins că îi convine calea aleasă de bolşevicii de la Bucureşti şi că e cazul să aibă încredere în ei. Şi n-a greşit mult – doar atâta cât era inevitabil, un naţional de orice fel dovedindu-se că îşi găseşte până la urmă fiinţa şi matca proprii, inclusiv la Moscova. Deşi cu totul neconvenabil în relaţie cu imperativul internaţionalismului proletar, Lenin şi Stalin înşişi vor fi fost obligaţi de un sentiment acut al realului să accepte naţionalul ca iminenţă.

Dezbaterea lingvistică în care se implică genial şi vizionar Stalin în 1950 e greu de spus dacă provoacă sau numai favorizează momentul românesc, dar îi aduce sigur un ferment decisiv. În sensul acesta nepreţuita armă ideologică pe care Leonte Răutu o vede, la doi ani de la apariţie, în lucrarea lui Stalin Cu privire la marxism în lingvistică. E ca şi cum el ar spune că, adepţi fără rezeve ai stalinismului, comuniştii români nu ies niciodată din cuvântul marelui Stalin, dar nici nu pierd vreodată ocazia de a se folosi de cuvântul lui. Înaltul activist de la Bucureşti, se zice că apt de ironie, poate că una un pic prea uscată şi acră, nu-şi putea permite riscul de a fi pe faţă ironic, dar contextul atestă ironie, iar el pare a nu fi putut rezista acestei tentaţii, cine să ştie cu ce sens. Nu fusese mai deloc la fel, ci solemn şi marcat de gravitate când, cu mai bine de un an în urmă, în martie 1951, şef al Catedrei de marxism-leninism de la Universitatea „C.I. Parhon”, prezentând în sesiunea generală a Academiei R.P.R. un raport ocazionat de acelaşi eveniment al manifestării ca lingvist a tovarăşului Stalin – cel mai mare conducător de popoare, dar şi cel mai mare corifeu al ştiinţei contemporane, cum îl catalogase repede acad. Barbu Lăzăreanu –, adusese cu el chiar mai multe plecăciuni decât i s-ar fi cerut şi le executa în timp ce îi conştientiza pe academicieni, în numele conducerii partidului, asupra necesităţii studierii responsabile şi aprofundate, precum cerea învăţătura lui Stalin, a epocii şi a transformărilor revoluţionare din România, cu îndrăzneală ştiinţifică, fără bucherism, talmudism şi dogmatism, ţinând seama că viaţa socială este mult mai complexă decât schemele vulgarizatorilor marxismului, de asemeni, de susţinerea recentă a lui Stalin că nicio ştiinţă nu se poate desvolta şi prospera fără luptă de opinii, fără libertatea criticii şi de combaterea cu zarvă a proletcultismului – vinovat şi responsabil, după Stalin, de refuzul necritic al valorilor progresiste ale trecutului. Dar şi, numaidecât, în legătură strânsă cu apropiata aniversare a 30 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist din România.

E parcă diferenţă de epocă între 1950 şi 1951, când se sărbătoreşte cu pompă şi vorbe multe prima oară aniversarea înfiinţării partidului. Scânteia din 8 mai 1950 nu suflase o vorbă pe tema aceasta – e drept că nici nu vorbise, ca acum prin Leonte Răutu mai ales, dar nu numai, de necesitatea studierii şi evidenţierii influenţei slave asupra limbii române, despre problema curăţirii limbii literare de sgură, despre nevoia de implicare a lingviştilor în studierea limbii ruse în România, deşi despre cunoaşterea limbii în care şi-au scris nemuritoarea învăţătură Lenin şi Stalin, pentru răspândirea în original a genialelor opere, s-a vorbit mereu în anii de după măreaţa eliberare.

Şi tot în această paranteză: pronunţându-se, în context, cu privire la existenţa limbii moldoveneşti ca una dintre limbile naţiunilor sovietice din Uniune – o poveste în sine –, într-unul din răspunsurile pe care le dă, prin intermediul Pravdei, întrebărilor pe teme lingvistice pe care i le adresează poporul său, Stalin afirmă că în procesul formării naţiunilor, unele dialecte locale pot constitui baza limbilor naţionale şi pot să se desvolte în limbi naţionale independente. Între exemple, dialectul din regiunea Poltava şi Kiev al limbii ucrainiene, care a constituit baza limbii naţionale ucrainiene(!) – lucru cu totul nerecunoscut astăzi la Moscova. Asta în vreme ce, în privinţa limbii şi a naţiunii moldoveneşti, persistă măcar avantajul poetic al nenumirii spaţiului geografic pe care ele îl ocupă.

AUREL BUZINCU

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI