Nu este vorba aici despre vreun studiu pe tema aceasta atât de frecventată în lumea noastră, dar nici de vreo perspectivă asupra muncii de felul celor pe care le frecventează des aceeaşi lume a noastră foarte practică şi contabilizată, doldora de calcule şi de statistici şi de nescos din convingerea ei că producţia, productivitatea, eficienţa sunt totul, începutul şi sfârşitul. În discuţie vrea să fie o muncă văzută, să zicem aşa, cultural, ca fapt de aşezat şi de privit între lucrurile de atare factură.
Cuvântul care desemnează modern, ştiinţific şi literar în limba română activitatea percepută ca fiind muncă are o rată de apariţie în vorbire de-a dreptul uluitoare. Nu cunosc o statistică în privinţa asta – şi nici nu ştiu la ce ar folosi –, dar mă bizui pe câte ceva. În creştere continuă de pe la mijlocul secolului 19, când viaţa bună şi accesul la putere pe seama privilegiului moştenit încep să intre şi în casa intrepizilor cu privilegiu dobândit, cu apogeul prezenţei muncii în discurs, cert, în deceniile socialiste şi cu uşoară, dar numai uşoară scădere în perioada următoare, avem zilnic şi din zori în noapte de spus ceva legat de muncă. O pomenim, o evocăm şi o invocăm mai des decât pe multe dintre cele cărora le atribuim o importanţă mai mare decât ei şi care chiar sunt mai importante în general sau numai pentru noi. Încât, tocmai de acea, vocabula în sine a şi devenit accentuat abstractă, putând actualiza în uz, ajutată de context şi lămuritoare mai ales sau numai aşa, o mulţime diversă de înţelesuri şi de nuanţe. Spre exemplu, munca mea şi mai decis muncuşoara ori munculiţa mea dintr-un context specific bocetului nu trimite, cum ar putea crede un străin de ale noastre dedesubturi de vorbire, chiar la muncă şi, diminutivat, la munca mea cea scumpă, dragă, ci la averea mea (averica – nu!) risipită, pierdută, înstrăinată, dusă pe apa Sâmbetei etc., iar pentru sporirea dramatismului situaţiei şi o suficient de expresivă înfăţişare a suferinţei astfel cauzate, averea prezentată ca fiind dobândită prin muncă. Fireşte că prin munca de o viaţă întreagă şi prin munca invocată ca respectabilă, aptă să emoţioneze, pentru că, cine nu ştie, munca înseamnă osteneală, trudă, chin, sacrificii, caznă…
Sigur, aici ne întâlnim musai, dacă îl mai recunoaştem, cu nenea Iancu şi cu ai lui. Că zice la tribună unul pe nume Caţavencu: Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! Sau Caragiale însuşi, auctorial, dar jucându-se şi el un pic de-a Caţavencu: Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne – să lăsăm încolo orice modestie; căci e ştiut că din discuţie răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuţiei; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuţia prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai ţâşni adevărul?…
Munca se distribuie în produsele noastre în materie de limbă pe lângă, mai ales, treabă şi lucru, dar şi altele – activitate, travaliu etc. – uzuale şi ele în felurite măsuri, poate chiar mai expresive uneori, însă purtând fiecare cu sine câte ceva care face ca muncă să aibă întâietate. Pe drept cuvânt: muncii i se datorează comodităţile şi odoarele pentru care ne rupem oasele şi toate isprăvile civilizaţiei. Până la cele ale culturii sau inculturii. Dar şi munca l-a creat pe om – cum a crezut şi a profesat Friedrich Engels preluând, între altele, teoria lui Darwin. Adică munca a făcut posibilă apariţia şi statornicirea în specie a acelor însuşiri care, într-o viziune materialist-evoluţionistă, l-au emancipat pe om, l-au smuls (chipurile!) din lumea animală, căreia el i-ar fi aparţinut iniţial de fapt şi de drept şi de care omul s-ar fi despărţit în timp folosind lucrurile naturale ca unelte şi apoi producându-şi singur uneltele trebuitoare. După modelul şi aspiraţiile lui, desigur, ori poate că imitându-l din motive de consideraţie, până azi încercând să procedeze cât de cât identic unele dintre maimuţe şi chiar mai jos pe scara animală, până la cioară şi nu numai.
Prin umare, un imbold creativ, ingenios, inclusiv o ţintă, ori o înzestrare, o înclinaţie de genul acesta, generând şi munca în sine, dar şi felul şi sensul ei, ar explica procesul – ceea ce, astfel privit (pentru că altfel – cum?), nu mai stă chiar bine în mediul teoretic amintit, dar s-ar putea constata că stă bine de tot în vecinătatea biblicei izgoniri din Rai sub blestemul (sau sfatul, recomandarea expresă – în baza deţinerii subînţelese de către alungat a însuşirii aferente) câştigării cu sudoarea frunţii a celor necesare traiului pământesc. Mai nimic, care va să zică, în lumea urmaşilor lui Adam fără un cât de mic şi de discret amestec al Satanei, al Evei, al neascultării – afară, poate, însă destul de nesigur, de această sudoare a frunţii. Oricum, Dumnezeu pare să fi ţinut ca la un lucru de mare preţ – în fond, ceva din cele strălucite care îi alcătuiesc chipul şi asemănarea – la a se face în lume de către om cu sudoarea frunţi ceea ce e de făcut. Nu a braţelor, a fălcilor, a picioarelor, a bicepşilor, tricepşilor.
Am auzit cândva un hâtru spunând că Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor ar avea înţelesul că aceştia, fiind nu doar nedesăvârşiţi, dar şi lipsiţi de dotarea care să le ofere şansa desăvârşirii, pentru că au scăpat în lume inapţi de sudoarea frunţii, şi dată fiind, pe de altă parte, vocaţia divină a perfecţiunii, vor fi rechemaţi cândva în Rai pentru reformatare. Probabil că se impune să fie de suspectat aici şi lucrarea unui spirit propriu lagărului socialist – în care, sub umbrela filosofică a libertăţii ca necesitate înţeleasă, s-a făcut mult caz, în fel şi chip şi mai insistent ca oricând şi oriunde, pe chestiunea muncii. Mai multe componente însăilate, cârpite evident, ipocrite ale discursului oficial despre muncă pus alături şi confruntat cu realitatea muncii socialiste, devenită înrobire generalizată cu rost măcar discutabil, vor fi provocat nevoia de răspăr ironic, acesta trădând poate nu atât compromiterea muncii în sine, deşi e de vorbit şi de aşa ceva (vezi lucrul de mântuială), cât anumite elemente de reprezentare a ei – conceperea, analiza, evaluarea. M. I. Kalinin, şeful oficial al statului sovietic până în 1946, spre exemplu, considerase spiritul partinic atât de important, încât munca de partid constă în a introduce (…) spiritul înţelegerii partnice şi atitudinea partinică în orice fel de muncă, chiar în munca tehnică şi mecanică prin excelenţă. Şi aşa se va fi născut la noi celebrul ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim şi altele la fel de expresiv formulate sau mai puţin memorabil (precum, la munca la creat pe om, completarea dar nici statul degeaba nu l-a omorât – de o culoare filosofică neconformă, însă tocmai filosofic de luat în seamă). Iar în ce priveşte rechemarea în Rai la reformatare, cu siguranţă că mai ales două lucruri au contat: pe conducătorii comunişti aptitudinea sudorii frunţii nu i-a prea dat afară din casă (ori cel puţin acesta le-a devenit renumele ca urmare a încolonării lor disciplinate sub drapelul dogmei – şi nu e pe nedrept) şi stăruinţa obsesivă, poate că în consecinţa conştiinţei că nu se bucură de apreciere pe seama elevaţiei lor intelectuale (deşi oamenii inteligenţi n-au lipsit din schema de personal a regimului, doar că inteligenţa singură nu ajunge), de a impune imaginea comunismului ca lume din care dispare, odată cu atâtea altele, diferenţa dintre munca fizică şi munca intelectuală. Ceea ce e o boacănă mare – fireşte, una între altele.
Şi încă ceva, neapărat, în acest breviar subiectiv al temei. Dacă prin Vergiliu romanii, făuritorii unei mari civilizaţii şi din limba cărora ne vin lucru, a lucra, lucrare, au consacrat laborare omnia vincit (în traducere liberă: prin muncă se învinge orice dificultate) – postulând totodată, cultural, însuşirea de valoare umană importantă a faptului de a lucra şi a rezultatului, lucrarea –, din cultura slavilor mai vechi şi mai noi, odată cu muncă, a munci (familie lexicală care, interesant, nu dispune de o desemnare proprie pentru rezultatul acţiunii la care se referă) ne-au venit în limba română veche şi am păstrat până azi muncile iadului. Tot aşa şi înruditul cândva mucenic – trecut, adică prin muncile iadului pentru convingerile lui. De acolo venind şi ocnă, munca silnică nu e din altă parte, doar că se impune întrebarea de ce nu deranjează pleonasticul dintr-o astfel de formulare.
Latini însă fiind, trecem bucuroşi mai departe: n-am inventat noi munca în înţeles de caznă.
AUREL BUZINCU
Comentarii