În octombrie 1944, Scânteia le spunea românilor, în legătură cu prevederile generoase ale Convenţiei de Armistiţiu, că România are posibilitatea de a-şi utiliza resursele în oameni şi materiale în războiul de eliberare de sub robia fascistă-germană şi, în modul acesta, să-şi răscumpere, măcar în parte, vina sa faţă de ţările care au fost obiectul agresiunii mişeleşti din partea Germaniei şi sateliţilor ei. Era promovarea internă – nici vorbă smerită, ci interesată şi ipocrită – a ideii de vinovăţie fără margini faţă de cineva fără margini de iertător, se înţelege că Uniunea Sovietică, precum şi, implicit, a aceleia despre zbaterea, eforturile şi dăruirea unor patrioţi clarvăzători care nu numai că n-au participat la agresiunea mişelească dezlănţuită contra marelui nostru vecin de la Răsărit, dar au susţinut mereu că lumina vine de la Răsări, iar acum îşi asumă misiunea grea de a scoate ţara din dificultatea în care a scufundat-o iresponsabilul regim burghezo-moşieresc intrată în slujba imperialismului occidental. Noroc de atitudinea mărinimoasă a celor pe care îi reprezintă Stalin, Molotov, Vâşinski şi alţii care, în conformitate cu învăţătura lor înaintată, au în grijă, înainte de orice, poporul şi astfel pot trece peste relele şi pagubele ce le-au fost provocate de ocupanţii români.
Pe canalele proprii, Uniunea Sovietică se adresează direct şi necontenit poporului, vorbindu-i despre prietenie şi chiar de frăţie, despre binele pe care i-l doreşte şi i-l pune la cale, astfel învăţându-l, în acelaşi timp, să-şi descopere adevăraţii duşmani şi să-i trateze în consecinţă. Vâşinski, la Bucureşti, în decembrie 1944, spunea unei delegaţii de plugari fruntaşi: Noi nu avem socoteli cu poporul român. (…) Guvernul Sovietic împreună cu Anglia şi America s-au obligat a restitui României Transilvania, acea Transilvanie pe care Germanii au dat-o Ungurilor, iar Convenţia de Armistiţiu este chemată să aducă mult bine poporului român – fireşte, dacă ea va fi executată aşa cum o cer aliaţii. Pentru că, în acest caz, raporturile dintre popoarele român şi sovietic vor putea să se dezvolte în bine. Graiul Nou, ziarul politic de front al Armatei Roşii, mieros şi grav în amestec, întocmai diplomaţilor sovietici, spune şi el că poporul român poate vedea cât de mult s-a folosit el de pe urma condiţiilor favorabile ale armistiţiului ce i s-a acordat, pentru că nicio clauză a Convenţiei nu poate fi socotită ca apăsătoare pentru populaţia şi economia ţării. Restul lucrurilor de făcut în prelungirea acestei linii intră în seama agitatorilor, a Asociaţiei pentru Strângerea Relaţiilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), de-a dreptul explozivă în organizare şi în acţiune, şi a politicienilor români agreaţi şi sprijiniţi de Kremlin – mai ales comunişti, fireşte, însă deocamdată, până la semnarea păcii, dar şi mai târziu, măcar pentru faţadă, nu doar comunişti.
Întors în ianuarie 1945 de la Moscova, de unde aduce înlesniri binevoitoare în privinţa folosirii unor resurse româneşti aflate sub controlul ocupantului, Gh. Gheorghiu-Dej are de adresat critici, în numele Frontului Naţional Democrat, politicii şovăielnice şi dubioase duse începând cu primul guvern al aşa zisului Bloc Naţional Democrat şi continuată de guvernele care i-au urmat, pentru tărăgănarea măsurilor de îndeplinire a condiţiunilor de Armistiţiu, fapt ce ar fi dat serioase motive Uniunii Sovietice să ne privească cu neîncredere. Asta deşi în preambulul declaraţiei lui publicate în Scânteia ţinuse să precizeze: Atât eu, cât şi însoţitorii mei ne-am bucurat de o caldă primire în capitala Uniunii Sovietice. În tot timpul şederii noastre la Moscova am simţit că ne găsim într-o ţară prietenă şi înţelegătoare a nevoilor noastre româneşti.
Doar câteva zile mai târziu, Constantin Vişoianu, ministru al Afacerilor Străine, într-o exprimare diplomatică, dar cu siguranţă că în replică şi în relaţie nemijlocită cu realităţile ţării, spune că executarea Armistiţiului este o datorie de onoare şi adaugă: Livrările pe care trebuie să le facem constituie desigur pentru noi o sarcină foarte serioasă. Efectuarea lor cere de la Naţiune un spor de muncă şi o viaţă de moderaţiune. Oameni politici cu răspundere, trebuie să vorbim ţării sincer. De asemeni, ceea ce ocolesc comuniştii – pentru că nu-şi permit să afirme umblând după susţinere la Moscova pentru a prelua toate frâiele puterii la Bucureşti: Cel puţin 14 divizii au luptat alături de viteaza Armată Roşie pentru eliberarea Transilvaniei şi continuă lupta, precum şi că resursele economice ale ţării au contribuit într-o mare măsură la ducerea in comun a războiului. Cercetări ulterioare, româneşti şi străine, aveau să documenteze faptul şi să sublinieze ştrangularea efectivă prin care România a trecut în aceşti ani de generoasă oblăduire sovietică.
De altfel, cu acelaşi prilej, experimentatul diplomat român le face forţelor conjugate fasciste şi hitleriste un portret în care doar cine nu vrea nu le identifică imediat şi pe cele ale dictaturii bolşevice moscovite în curs de instaurare a autorităţii proprii în România şi care, nu mai puţin decât celelalte, cred că viaţa indivizilor şi a popoarelor este condusă numai de instinctul de brutalitate şi de răzbunare şi se ajunge astfel la dezastrele aduse de politica lor oarbă pentru propriile lor ţări. Or, crede Constantin Vişoianu: Politica – întocmai ca şi viaţa – este mai complexă, mai bogată şi mai nobilă decât credeau ei. Valorile morale pot fi lovite de forţa brutală. Dar această înfrângere este totdeauna trecătoare. Viaţa lor este veşnică.
Sovromurile, e de înţeles, nu s-au proiectat şi constituit şi n-au funcţionat pe alt fel de generozitate. Ele au fost instrumentele cu ajutorul cărora Uniunea Sovietică a scos din România, aparent legitim, organizat şi planificat, iar în fapt, popular spus, cum s-a şi consacrat, la hurtă, cu toptanul şi cu japca şi pe apucate cam tot ce şi-a dorit şi cât a vrut ocupantul generos. E şi interesant dacă de toate câte s-au cărat peste graniţă, pe căile ferate cu ecartament larg, a fost acolo nevoie şi dacă s-au făcut ori nu, dincolo, pe seama jafului din România, averi personale ori totul i s-a împărţit conştiincios poporului sovietic. În orice caz, în România s-a întâmplat frecvent ca din magazii, hambare, depozite, hale, curţi şi grajduri să se ia, motivat sau nemotivat în vreun fel, fără documente, în orice cantităţi, cam orice i-a surâs militarului cu stea roşie, rubaşcă şi mâna pe aftomat, iar generoasele societăţi mixte şi-au făcut adesea datoria încă înainte de a se înfiinţa şi funcţiona legal şi frecvent, stahanoviste în jaf, depăşind planul livrărilor oficiale către U.R.S.S. Spre exemplu, conform Luptei Moldovei, muncitorii de la Sovrom Construcţii Iaşi au comenzi de execuţie încă din primăvara lui 1949 şi se poate afla că defilează de 1 Mai, deşi actul constitutiv al Sovroconstrucţii se semnează abia la 4 iulie 1949.
Cu sute şi sute de unităţi pe tot teritoriul României până în 1954 – 1956, când statul român are iniţiativa, acceptată până la urmă, de a răscumpărat activele deţinute de partea sovietică, sovromurile au fost următoarele – în ordinea datei de semnare a documentelor de înfiinţare: în 1945, la 17 iulie, Sovrompetrol şi la 19 iulie, Sovromtransport (transport fluvial şi maritim); în acelaşi an, în 8 august, TARS (transport aerian) şi Sovrombanc, în 21 august; Sovromlemn – în 20 martie 1946, după discuţii de câteva luni de zile; Sovromfilm – dată de înfiinţare incertă, probabil că începutul lui 1947; Sovromtractor şi Sovromchim – la 1 noiembrie 1948; în 29 ianuarie 1949 se semnează convenţia pentru înfiinţarea Sovromgaz; în iulie 1949, Sovrommetal, Sovromcărbune, Sovromconstrucţia şi Sovromasigurare; după unele surse, în 1951, Sovromcuarţit (sub care se ascunde un sovromuraniu şi o temă nefrecventată de presa vremii); în sfârşit, în 1952, la 15 august, se semnează protocolul şi convenţiile de înfiinţare pentru Sovromutilaj petrolifer şi Sovromnaval.
De remarcat este că discursul oficial continuă să fie laudativ chiar şi în anii în care statul român face demersuri pentru lichidarea sovromurilor, ba chiar şi după aceea, adevărat fiind că subiectul revine în atenţie tot mai rar după 1956 şi că există intervale în care presa îl ocoleşte în totalitate. Dar abia prin 1972 se poate citi, într-o exprimare timidă, o altă opinie despre sovromuri decât cea din anii ’50: Forma de colaborare prin asemenea societăţi mixte – se spune acum într-o analiză din Anale de istorie – s-a dovedit însă a nu fi adecvată, echitabilă, din punct de vedere principial, politic şi economic…
Târziu, foarte târziu – şi nu din aşezare şi cumpătare, ci tot dintr-un avânt păgubos. Vorba lui Constantin Vişoianu: politica e mai nobilă decât credeau ei.
AUREL BUZINCU
Comentarii