Alexandru Cozaciuc
Scriu așa pentru că nu cochetez cu revelațiile în general, și deloc cu numele de pe afișe de-o zi, cu exploziile din presa scrisă, vizuală etc. Mai abitir acum când viața nu mai e spectacol, ci mascaradă, acum când măscăricii colcăie pretutindeni ca paraziții pe un trup bolnav. Dar cum sunt și întâlniri revelatoare, astrale, memoria și condeiul sunt determinate să intre în lucru. Tocmai despre o întâlnire de excepție fac aici consemnare: Suceava, Colegiul de artă „Ciprian Porumbescu”, corp A, sala de studiu a profesorului Neculai Crețu, 10 iunie 2014. Inițiator/descoperitor: profesorul pictor Neculai Moroșan – Moro (după o convorbire pe teme de artă, perpetuare de daruri, generații etc.). Cine-i excepția? Iată: Alexandru Cozaciuc (n. în 1998), locuitor în cartierul Burdujeni din Suceava. Acum are doar 15 ani; a terminat 4 clase la o școală specială din Târgu Frumos și alte patru la Școala Normală din județ. În anii copilăriei, ca orice progenitură îndrăgită, Alex s-a trezit între jucării… cântătoare. Acestea i-au însoțit zilele lungi și degetele lui văzătoare au descifrat repede „mașinăriile” sonore. La 5 ani Alex i-a făcut un dar senzațional tatălui: i-a cântat pe o claviatură mică „Mulți ani trăiască!”. Apoi, crescând, Alex și-a lăsat degetele să fugă pe claviatura unui acordeon și pe orizontala de fildeș a unui pian. Împlinise 8 ani și, rând pe rând, au început să se arate „îngerii” călăuzitori și protectori: primul a fost Cătălin Sârbu (fiul maestrului celebru George Sârbu). Copilul a mers la Cătălin, cu acordeonul greu pe umăr; după ce a fost ascultat a fost îndrumat să facă exerciții pe orgă. Acum, Alex primi primele noțiuni de teorie muzicală, descoperind diferența dintre gamele majore și minore, însușindu-și lecțiile cu o repeziciune uimitoare. Din clasa a doua s-a înscris la diverse concursuri zonale, dar și la concursul „Vreau să fiu vedetă” organizat de Antena 1, la București. Aici, Alex și-a acompaniat vocea cu orga; a cântat muzică ușoară, deși, zice acum, „nu-i pasiunea mea”. După întâlnirea cu Cătălin Sârbu, în pragul devenirii copilandrului de la Burdujeni s-a arătat un nou călăuzitor: Viorel Pitic – cunoscut rapsod popular, meșter la fluier. Viorel, unchiul lui Alex, intuind potențialul muzical precoce în nepotul său, l-a sfătuit pe acesta să „treacă și pe alte instrumente”. Alexandru primi pentru o vreme un fluier din colecția unchiului și „într-o săptămână, două învăță «Bătrâneasca de la Vicov» și «Cântă cucu’n Bucovina»”. Alex, acum fluieraș, participă la Festivalul „Silvestru Lungoci”. Surprins de evoluția sa, Cătălin Sârbu îl recomandă interpretului Gheorghe Nuțu, clarinetist în Ansamblul „Rapsozii Botoșanilor”. După acest nou călăuzitor, în orizontul interpretului apăru Oana Sârbu, fiica maestrului George Sârbu, în juriu atunci. Oana, remarcând virtuozitatea tânărului Alexandru (ascultând și de sfaturile maestrului Sârbu), l-a integrat pe copilul sublim în Ansamblul „Balada”. Aici, Alex avea… în dotare: un fluier cu dop, un fluier fără dop, un caval, o tilincă, un nai, o ocarină și o drâmbă. Cu „Balada” a cântat la Suceava, în județ, într-un concert la Radio București și în diverse concerte festive, recepții etc. George Sârbu l-a introdus curând în concursul „Moștenitorii” – Tezaur folcloric (2009) unde Alex a cântat la fluier, caval și ocarină. Instrumentele înzestratului copil s-au auzit, de asemenea, în concursul „Dobroge, mândră grădină” și în Festivalul artiștilor nevăzători București – Filiala Suceava (Asociația Nevăzătorilor din România). În clasa a VI-a, Alexandru a participat la Olimpiada Copiilor pentru Viitor (în parteneriat cu Protecția Copilului). Cu ocazia Sărbătorilor de iarnă (2010) – trebuie subliniat cu roșu gestul – europarlamentarul Petru Luhan i-a făcut lui Alexandru un dar de neuitat: un saxofon! Nu știu ce a mai făcut bun, de ținut minte, politicianul Luhan, dar saxofonul i-a asigurat neuitarea. Facem mențiunea că Alex a ajuns și în faza de preselecție din cadrul concursului „Românii au talent” (2011). Dar acum Alex nu a fost promovat în finală. Subiectivismul a funcționat la vedere (se întâmplă și la case mai semețe, Oscar, Nobel). Cunoscându-și drumul, Alex a zis: „Important e doar ce simt atunci când eu cânt”. Și în această exprimare cuminte nu-i nimic de prisos – e simț, vocație, dat genetic, dar. Și cine poate trece peste acestea? După anii puțini pe care îi însumă copilăria – spre încheierea clasei a VIII-a, în biografia lui Alex se arată un nou personaj: profesorul Neculai Crețu (originar din Mălinii lui N. Labiș, vecin cu Gr. Ilisei și cu părintele Gh. Brădățanu). Absolvent al Conservatorului din Iași, 5 ani prim-flautist la Opera ieșeană, veritabilul artist care cântă pe… 27 instrumente a deprins muzica de la 5 ani. „La Mălini – își amintește profesorul – mergeam cu fluierul după bețivii întârziați la crâșmă, îi ascultam și le învățam cântecul; apoi în… «filarmonica» de la Mironu, Valea Seacă” (unde-i popă azi prietenul, colegul și… cumătrul meu George Săhleanu). Profesorul Crețu (apreciat cum laude de etnomuzicologul Florin Bucescu pentru întinderea cunoștințelor în teritoriul tradițiilor), acum sub cei 60 de ani ai săi este un agil ultranavetist pe ruta Mălini – Suceava ca odinioară pe ruta Mălini – Iași, nostalgic după cântarea zilnică de la Operă. Virtuozitatea sa însă nu-i estompată de latura didactică: N. Crețu cântă, cântă, cântă – atât știe! Și la hore, și la nunți, chiar și când nuntașii – orgolioși, analfabeți ori euforizați strigă balcanic: „Zî-i țâgane, ce stai”, lipindu-i pe frunte suta de lei umilitoare. Virtuozul Crețu, privindu-și ucenicul îmi spune transfigurat: „E uimitor acest copil! Am auzit despre el și m-am tot gândit cum să-l înscriu la noi (la Colegiul „C. Porumbescu”, n.n.). Știam toți că e valoros, dar… fluierul nu-i considerat instrument de studiu (sic!) – nu-i în catalogul Ministerului. Atunci am găsit o soluție salvatoare: l-am înscris la nai, socotind că tot fluier vom face. Și nu m-am înșelat. Alex recepționa rapid orice piesă. Când cânta/repeta piesa o transmitea cot la cot cu mine. Și asta, fără partitură! Uneori îl încercam, voiam să mă conving de auzul său excepțional: cântam o partitură și săream intenționat un sunet; el mă copia exact, dar după o vreme, politicos, îmi zicea: „Nu cumva acolo în marginea portativului o notă e lipsă, ori trebuie pusă?”. Sau altădată: „Să nu-mi puneți zece (la examen), chiar și dacă greșesc un singur sunet”. Alex are o atenție distributivă – gândește melodic, armonic, ritmic și nu mă menajează când trebuie să facă observații”. De altfel, tânărul Alexandru nu-i rezervat să-mi spună: „Defectul meu este că sunt perfecționist. Dacă două sunete le-am făcut greșit, e grav pentru mine. Mă neliniștesc doar când știu că niciodată nu se ajunge la perfecțiune; ar trebui, cred să se revizuiască mai des programa școlară, căci apar noutăți în efectele sonore”. „Îmi plac aplauzele, zice Alexandru, dar nu vreau să fiu întâiul întotdeauna. Știu doar că trebuie să înaintez. Și că cel mai bun spectacol e cel care urmează. Sunt cât sunt – fac de toate, dar și muzică. Nu pentru a fi performant, ci că nu trebuie să mă opresc. E de învățat de la fiecare câte ceva”. Interogația sa este: „Oare e corect ce am făcut eu? Nu-i oare prea încărcată scriitura?”. Alex scrie partituri pentru colegii săi – incredibil de repede, pe laptop, în programul Sibelius (5) –, pentru toate instrumentele (orchestrare, armonie)! Pe laptop își ia și notițele, cu o dexteritate incredibilă, „vede” pe taste notele, face solfegii, dar și observații critice asupra unor „sunete deformate”. Lui Alexandru (deocamdată) în folclor îi plac „ornamentele, broderia melodică”, subliniază profesorul Crețu. E încă rezervat față de scriitura sobră/severă/infailibilă a partiturilor clasice. E fascinat de muzica sacră, byzantină în special, de libertatea glisandoului din voci, de religie ca instituție salvatoare. E fascinat de câteva nume valoroase, cum ar fi Alexandru Bidirel („pentru vibrato-ul său extraordinar”), de Silvestru Lungoci și Constantin Sofian, de Gheorghe Zamfir cu predecesorii săi faimoși, și de Maria Lătărețu. Despre cei care cântă „pe prispă”, vandabili, comerciali, deși sunt și interpreți mari între ei, Alexandru nu-și cheltuie cuvintele, știe că, din păcate, unii trăiesc fără voia lor în vecinătatea muzicanților de bazar, a mahalagioaicelor ce întinează graiul și portul popular, a maneliștilor și „americanizaților” babylonici, promovați (vai!) de mijloace media cu pretenții, de auzit în microbuze, în piețe și pe terase cu adunături balcanice. „Alexandru – zice N. Crețu – e o revelație. Mă văd în el copilul care am fost, dornic de cunoaștere. Tot așa critic față de neavizați, neautentici. Mă sună uneori pe la miezul nopții (frământat de hymera Muzicii!) – vorbim câte un ceas; mă întreabă despre volta I, despre volta a II-a, despre compoziție, despre oamenii mari. E preocupat de sincretismul artelor…”. Despre profesor, Alexandru zice: „De ce îmi place profesorul N. Crețu? Pentru că mi-a deschis drumul spre o școală vocațională și pentru că vorbim mai mult despre muzică decât de altceva. Apreciez, tot atât de mult și pe profesorul Florin Griga, de la Teorie și solfegiu pentru răbdarea sa”. Ce ar mai fi de spus? Nicolae Crețu, între altele, e și un autor de colecții muzicale – vezi Antologia de melodii populare lăutărești, transcrise și adaptate pentru flaut, Ed. Biblioteca Gutenberg, 2007, prefață de prof. univ. dr. Ghe. Duțică, un prim volum dintr-o „arhivă” generoasă care va trebui tipărită. Privind retrospectiv, în cariera sa, profesorul a mai fost marcat încă o dată de o excepție: de tânăra Iuliana Porcos, care a pornit la drum studiind vioara, dar s-a perfecționat în flaut. Copleșit de talentul ei formidabil, profesorul i-a dăruit flautul său de argint (primit cândva de el de la un admirator) „o vechitură scumpă pe care a cântat… 30 de ani”. Azi Iuliana cântă în Orchestra Radio a Televiziunii Române. Cunoscând acest amănunt, am îndrăznit să-l întreb pe îndrumătorul și protectorul lui Alexandru dacă nu cumva, în „furtuna” Orchestrei, soliștii de excepție au dezavantajul de a deveni tot una cu totul sonor, pierzând distincția, numele/ renumele. Deși nu i s-a părut comodă interogația, răspunsul său – altfel previzibil – a fost în aceeași „gamă” cu a tuturor oamenilor de valoare care, îngrădiți de sistem, niciodată remunerați după vocație și trudă, cu dezgust repetă același adagiu: „Nu aruncați mărgăritarele înaintea porcilor…”. S-au dus nu știu când 4-5 ceasuri de vorbire. Am tot auzit „Crai nou” în ceasul Prefecturii și sunetele de bronz din turla catolică. Am umplut cu note reportericești o jumătate de caiet – vocabular, emoționat, vlăguit ca de un elixir tare. Ce va face în viitor acest tânăr înzestrat cu harisma Muzicii, lipsit însă de darul incomensurabil al vederii, de lumina ochilor? Alexandru nu a văzut niciodată! Nu știe cum e curcubeul, trandafirul, mirabila sa mamă, sora, fratele Adrian – Ionuț (care deprinde trompeta cu valorosul profesor instrumentist – trompetist Cristian Ruscior), cum sunt constelațiile, sala care îl aplaudă, cum e flautul, vioara (pe care mai cântă „doar pentru el”)… Până aici am scris cu mătase, cu porfiră. Despre ziua ce vine nu mă hazardez să scriu. Nu știu unde va ajunge Alexandru Cozaciuc. Își dorește să studieze la Conservator, dar încă-i departe ușa aceea: „Nu se știe ce voi găsi acolo”, zice. Se gândește la un loc în Ansamblul de la Suceava ori din alte zone; se gândește și la un pumn de bani „care trebuie bine adunați și nu risipiți pe ce îți iese în cale”, mai lesne de obținut de la petreceri, de la nunți (având experiența unor descinderi pe litoral, unde a avut o audiență de zile mari), știind în ce context social viețuim și cât preț au artele în țara aceasta. Alexandru, acest copil supradotat, deși e încă fraged, are mintea matură, voința, puterea și ambiția unui explorator care înțelege tot mai mult ce a spus meșterul Coloanei Infinitului: „Trebuie să te înalți tot mai sus dacă vrei să vezi departe”. Călăuzitorul său, profesorul N. Crețu (care zice: „Aș fi fericit să fie copilul meu Alexandru”) îl va îndruma cu osârdie și va fi, sigur, fericit de investiția lui, căci Alexandru va fi un nume sonor! Nu știu ce elemente întrunite definesc un geniu, ce au uimitor, ieșit din comun cei plasași pe o orbită nefirească, de neatins, știu doar că Alexandru Cozaciuc este o excepție de dincolo de reguli, știu că e un mag entuziast care prin luneta fluierului său vede o Țară nesfârșită: Muzica. Eu cred că sub Steaua Polară a acestei Țări, Alexandru are deja aură. Și mai cred ceva: că Stăpânul care a zis: „Să fie lumină”, va pune într-o zi lumină și în ochii lui Alexandru. Acest dar întrecând geniul.
Comentarii