Sunt, în imensa lume în care trăim, oameni despre care se spune că s-au născut sub o stea norocoasă, ajungând să se desfete cu toate bunătăţile lumii, şi care-şi trăiesc viaţa firesc; unii cunosc zbuciumul sufletesc al căutărilor, al autodăruirii întru împăcarea cu sine şi cu lumea; altora bunăstarea le adoarme spiritul şi ajung să confunde rosturile lor în lume, pentru ei fericirea fiind mai multul material.
Sunt şi oameni care, indiferent de darurile cu care au fost înzestraţi de bunul Dumnezeu, consideră mereu că au fost nedreptăţiţi şi-şi plâng soarta în văzul lumii, obosindu-ne cu lamentările şi degetele lor acuzatoare arătând mereu către oricine altcineva decât propria persoană, considerându-se perpetuu nefericiţi.
Se nasc însă, nu foarte des, e-adevărat, semeni ai noştri care refuză să trăiască în trecutul lor nefericit, oameni care, deşi născuţi parcă sub împotrivirea sorţii, se înverşunează să lupte cu răutatea oamenilor, cu vitregia vremurilor, cu propriile limite, astfel încât frământarea aceasta devine o a doua lor natură, iar rezultatele acestei confruntări continue, indiferent care ar fi ele, sunt suficiente motive pentru a continua. Din această din urmă categorie face parte Ilie E. Torouţiu, erudit cărturar bucovinean, una dintre cele mai generoase şi mai pilduitoare personalităţi ale istoriei noastre din prima jumătate a secolului trecut, figură marcantă a vieţii culturale româneşti interbelice despre care, din nefericire, doar puţină lume mai ştie câte ceva aici, în spaţiul lui natal, în Bucovina în care s-a format şi pe care a păstrat-o în lada de zestre a sufletului său.
Într-un alt noiembrie (23 noiembrie 1953), mohorât şi rece, se stingea, la Bucureşti, la doar 65 de ani, aruncat în mizerie de oamenii noi veniţi călare pe tancurile fraţilor de la Răsărit, acest cărturar acribios, un adevărat Mecena interbelic, bucovineanul care a refuzat să facă vreun pact cu tovarăşii roşii – Ilie E. Torouţiu, căruia se cuvine, la 70 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, să-i aprindem o lumânare şi să-i spunem un „mulţumesc”.
Intrând, cu răbdare şi fără prejudecată, în tainele existenţei sale, nu poţi să nu constaţi că, deşi puternic ancorat în epoca sa, el a trăit mereu parcă pe contrasensul societăţii. A fost, în copilăria şi adolescenţa sa, român în mijlocul unei societăţi cosmopolite, poliglote şi multiconfesionale, trăind printre normele oficiale ale unui sistem care îşi dorea un melanj etno-cultural ce trebuia să favorizeze asimilarea lingvistică şi formarea unui unterthan obedient, muncitor, tolerant şi uşor manipulabil. Şi când lumea bună din târgul Sucevii, mulţi de etnie română, adoptă limba germană ca limbă de conversaţie, străduindu-se, în felul acesta, să demonstreze apartenenţa la o castă superioară (sau măcar să aibă mai multe şanse de a accede la acest nivel), el se înverşunează să vorbească româneşte, în ciuda dispreţului afişat de mulţi dintre colegii de la gimnaziul (chipurile) ortodox; şi dacă străinii – ori chiar românii lui, că erau destui zeloşi – au vrut să impună uniforma nemţească, el s-a îndărătnicit să se îmbrace în continuare româneşte („[…]se va protesta, la propunerea lui Torouţiu, contra introducerii uniformei la liceul din Suceavă; noi trebuie să ţinem la portul nostru românesc” înregistrează procesul verbal al Junimii la 15.XII.1911)1; şi dacă pentru a-şi obţine dreptul cuvenit trebuia să scrie nemţeşte, prefera să renunţe la acest drept decât să dea satisfacţie autorităţii.
S-a răzvrătit mereu împotriva nedreptăţii şi tratamentului discriminatoriu, fiind unul dintre fruntaşii iredentei din adolescenţa sa suceveană, într-o vreme când şi printre profesorii săi români erau oportunişti frizând ridicolul în relaţia cu autorităţile neromâneşti, cazul profesorului său diriginte, Basil Burduhos, nefiind, din nefericire, singular. Student la Cernăuţi, membru al Societăţii academice „Junimea”, pentru scurtă vreme chiar preşedinte al secţiunii literare a acestei organizaţii, a devenit „unul dintre legionarii românismului contra mercenarilor străinismului”2. Şi „legionarul” Torouţiu se străduieşte să se achite de datoria pe care benevol şi-a asumat-o, entuziasmul său aruncându-l, la un moment dat, în angajamentul de a revigora „Deşteptarea”, pătruns de rolul pe care această gazetă l-a jucat la cumpăna dintre veacuri în viaţa bucovineanului de rând şi impresionat de mesajul pe care îl transmitea titlul3. Activitatea junimenilor este tot mai intensă în anii premergători izbucnirii războiului şi în efervescenţa ei se formează caractere puternice ce se vor aşeza cu toată fiinţa lor la temelia Românei pe care şi-o doreau: Luţia, Breabăn, Grămadă, Turtureanu… Junimea este un focar de iredentism şi aici îşi exprimă Gheorghe Pridie viziunea în momentul în care, în 28 iunie 1914, se află despre atentatul de la Sarajevo: „Asta-i răsboiu şi desrobire!”4.
Naţionalist, cum erau mai toţi tinerii de vârsta lui, a avut convingerea că cea mai firească formă de colectivitate care poate asigura manifestarea deplină a personalităţii individuale este, după familia care-i veghează primii paşi, neamul care trebuie să trăiască într-o organizare statală croită după principii proprii, adecvate aşteptărilor şi capacităţilor sale. În virtutea acestei convingeri îşi va urzi proiectul vieţii personale şi pentru transpunerea ei în practică avea să facă tot ceea ce urma să îi stea în putinţă.
A fost adeptul naţionalismului practic, constructiv, dincolo de orice disensiuni politice şi disertaţii filosofice într-o perioadă – cea interbelică – când mesajul patriotic a fost acaparat de discursul electoral, iar angajamentul naţional a devenit criteriu de răfuială politică. Nu a făcut politica partidelor ci, având sentimentul datoriei impregnat în structura sa genetică, face politica neamului său de plugari, în condiţiile în care autorităţile oficiale ale vremii se luptă ideologic, neglijând din dezinteres pe lucrătorii de la baza societăţii şi marginalizând conştient pe „noii români” de după 1918. Practic este vorba despre o perpetuă acţiune naţională de natură social-umanitară şi nu de o politică exclusivistă ori şovină. Ca om de vastă cultură, a admirat şi popularizat mari oameni de cultură aparţinând oricărui spaţiu cultural şi care, într-o formă sau alta, se încadrau în tiparele a ceea ce însemna, în cultura din Bucovina, omul de omenie.
A fost un cărturar harnic, cinstit şi muncitor, care a trăit într-o lume dominată de minciună, corupţie şi şantaj, elemente caracteristice perioadei de reaşezare a valorilor după un cutremur politico-militar de amploarea celui înregistrat în sistemul tratatelor de la Versailles.
Din nefericire, Torouţiu n-a mai apucat să trăiască şi într-o perioadă în care societatea românească să funcţioneze şi după principii etice, în conformitate cu prevederile constituţionale şi normelor moralei creştine în spiritul cărora a trăit mereu. Schimbări de regim politic, de conducători, de caractere şi atitudini s-au succedat cu repeziciune atunci când, poate, societatea românească s-ar fi putut aşeza pe o bază mai echilibrată. Şi din nou el, naţionalistul în sufletul căruia „Hora detrunchiaţilor” ascultată de atâtea ori în casa Morărenilor a rămas mereu actuală, s-a trezit faţă în faţă cu un internaţionalism de carton susţinut de tancuri de oţel. Peste pământurile lui au năvălit iar străinii care au croit alte haturi Patriei la făurirea căreia pusese şi el umărul. Şi, din nefericire, haturile acestea s-au prelungit, nevăzute, în fiinţa interioară a oamenilor. Multora le-au îngheţat sufletele şi, din spatele acestor bariere, nedemni şi laşi, şi-au făcut din delaţiune, linguşeală şi sperjur un mod de viaţă. O viaţă clădită pe seama victimelor lor, cei slabi şi îngroziţi de perspectiva internării în Gulagul de import. Principiile în care a crezut şi valorile pe care le-a promovat nu mai aveau căutare, în ciuda dreptăţii clamate de apostolii roşiei ideologii răsăritene. Cultura nu mai era o valoare în ochii ignoranţilor ajunşi, graţie „originii sănătoase”, vechili peste o Românie aruncată într-un nou feudalism, în care adevărul nu mai era auzit, iar demnitatea umană trebuia batjocorită pentru a o anula.
În atare situaţie, Torouţiu se refugiază în sine şi, nevrând să le dea satisfacţie, se macină interior. În anii aceia de forţată recluziune, singur în mijlocul oamenilor în care nu mai are încredere,încearcă să continue munca lui de o viaţa, colectând şi ordonând documente şi făcând planuri pentru continuarea unor proiecte mai vechi ori pentru demararea unora noi. În 1947, când încă mai era proprietarul tipografiei, mai putea visa la continuarea lor, având baza materială care să-i permită lansarea către public, către elita culturală românească căreia îi erau adresate cele mai multe dintre lucrările lui, a noi volume. Lecturarea corespondenţei sale din anii aceia în care a trăit pe sponci scoate la lumină un caracter uriaş, o încredere nemărginită în dreptate şi cinste, o voinţă copleşitoare, aşa cum numai oamenii curaţi sufleteşte pot avea. Din nefericire nu se va bucura pentru prea multă vreme de tipografia în care, asemeni unui Manole mitologic, şi-a îngropat o parte din sufletul său uriaş, şi care a ajuns să fie distrusă de cei ce au condamnat la carceră nu numai oameni, ci şi fapte, şi gânduri, şi visuri…
Dincolo de suferinţele care au dus la moartea sa mult prea timpurie, din pricina căreia cultura românească e sigur mai săracă, Torouţiu rămâne în istoria românilor prin ceea ce a reuşit să realizeze în zbuciumaţii ani ai vieţii sale, opera sa fiind cea mai cuprinzătoare şi mai concludentă carte de vizită.
Au rămas de la el, înainte de toate, Studiile şi Documentele Literare, extraordinara colecţie care avea să recompună, din fragmente disparate, unele vădite, altele doar bănuite din cuvintele epistolelor, lumea românească dintr-o vreme în care, entuziaşti şi departe de meschine interese individuale, intelectualii ţării au fost într-adevăr motoare ale progresului general, acţionând în virtutea unor obligaţii care transced indivizii şi generaţiile, acelea ale muncii în slujba neamului lor. Comorile înfăţişate cititorului român – corespondenţa junimiştilor şi sămănătoriştilor – au dezvăluit caractere, au explicat fapte, au integrat cultura română în cea universală, înfăţişând pe creatorul său – poporul român – cu valorile sale perene, cu frământările generate de ruperea zăgazurilor puse de stăpânirea străină şi conflictele generate de opţiunile politice divergente, cu frumuseţea vieţii patriarhale din lumea rurală, în care schimbările se produc lent, în opoziţie cu clocotitoarea şi inepuizabila energie a unei capitale tot mai grăbite în a copia modelul occidental. Volumele lui, ajunse la Oslo şi Ankara, Roma şi Műnchen, Madrid şi Varşovia, Stokholm şi Lisabona, Budapesta şi Paris, Londra şi Belgrad au fost adevăraţi ambasadori culturali ai românismului, vorbind lumii despre forţa creatoare a unui neam de plugari, despre comorile de argint ale minţilor sale luminate, despre eforturile şi frământările întemeierii unei lumi moderne pe structura unei societăţi fanariotizate, despre efortul civilizator jucat de Junimea şi junimişti, dar şi despre veşnica nevoie de reîntoarcere la vatra dătătoare de energii, la izvoarele culturii populare româneşti, la matricea identitară văzută ca fiind cea mai sigură soluţie pentru supravieţuirea ca neam şi cea mai trainică sursă de originalitate culturală.
Din filele Studiilor şi Documentelor Literare transpare o întreagă generaţie care, prin ideile sale, vehement susţinute în Parlament şi în presă, a modelat România modernă, căutând soluţii pentru rezolvarea problemelor acute cu care se confrunta societatea românească aflată în căutarea unui model existenţial funcţional. Liderii junimişti, şcoliţi în centrele universitare apusene, buni cunoscători ai realităţilor din Europa occidentală, ai teoriilor moderne despre organizarea şi funcţionarea statului, ai procesului de reformare din interiorul marilor puteri ale vremii, dar şi ai vieţii cotidiene, ai feed-backului pe care autorităţile îl aveau dinspre cetăţeni, ca beneficiari ai schimbării, au încercat să pondereze excesele schimbărilor sociale profunde şi bruşte, avertizând asupra preluării brute, fără utilizarea vreunui filtru critic, a modelelor instituţionale din lumea vest europeană. Corespondenţa junimiştilor, publicată în primele volume ale colecţiei, reliefează orientarea lor mai degrabă liberal moderată decât conservatoare şi, din această perspectivă, Torouţiu pare că să-şi regăsească propriul crez în concepţia lor despre organizarea şi funcţionarea instituţiilor statului, despre reformarea societăţii, despre rolul şi locul culturii în construirea şi funcţionarea noii Românii. (Va urma)
Prof. OLTEA PRELUCĂ
1 DJANS Iaşi, Arhiva Arcadie Dugan,III,13, Albumul Mare,p.246
2 DJANS Iaşi, Arhiva Arcadie Dugan,III,13,p.104
3 Ibidem,p.251
4 Ibidem,p.262
Comentarii