(1814-1841)
Când am purces la redactarea acestui articol mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută acum 57 de ani, pe când eram elev în clasa a XI-a de liceu.
Profesoara noastră de limba rusă, exigenta şi neînduplecata Silvia Feştilă, ne-a indicat să învăţăm pe de rost poezia „Moartea poetului” a lui Lermontov. Nu m-am conformat, fapt pentru care am fost sancţionat cu două note extrem de mici. Pentru a mă reabilita în faţa distinsei mele profesoare, m-am apucat cu sârg să învăţ poezia. Şi astăzi pot să recit cap-coadă (în limba rusă) această poezie a lui Lermontov…
De aici, de la această întâmplare, am purces mai târziu să aflu cât mai multe aspecte despre viaţa lui Lermontov şi despre tragica sa moarte, la numai 27 de ani, pe care vreau să le prezint şi domniilor voastre.
Dacă ar fi să ne întrebăm ce s-a întâmplat în Imperiul Rus, la un interval de aproximativ 10 ani după invazia napoleoniană, vom afla următoarele:
Unul dintre conducătorii coaliţiei împotriva lui Napoleon Bonaparte – ţarul Alexandru I – moare în împrejurări încă neelucidate până acum. Pe tronul Imperiului Rus era prevăzut să urce unul dintre fraţii lui Alexandru I, pe nume Constantin. Întrucât Constantin, care contractase o căsătorie morganatică cu o contesă poloneză, ba mai mult, devenise vicerege al Poloniei, renunţă la tron, deschizând calea spre domnie lui Nicolae. Moartea lui Alexandru I şi succesiunea la tronul Rusiei a stimulat dezvăluirea unei mişcări care a intrat în istorie sub denumirea de „mişcarea decembristă”.
Ofiţerii şi intelectualii implicaţi în această mişcare erau membrii societăţilor secrete fondate după războaiele napoleoniene. Mulţi dintre ei îşi făcuseră serviciul militar în străinătate, care i-a încurajat să pună la îndoială ordinea politică şi socială din Rusia. Ei aveau convingerea că sfârşitul autocraţiei şi abolirea şerbiei erau cheia progresului în Rusia.
La 14 decembrie 1825, la numai câteva ore după ce Nicolae I s-a autoproclamat împărat, trupele conduse de ofiţerii disidenţi au ocupat Piaţa Senatului din St. Petersburg, declarându-şi supunerea faţă de Constantin şi cerând elaborarea unei constituţii. Nicolae I, care a condus ofiţerii loiali în confruntarea cu rebelii, a vrut să evite vărsarea de sânge, dar în cele din urmă a ordonat artileriei să deschidă focul. Revolta a fost înăbuşită cu preţul a cincizeci şi şase de vieţi.
Împăratul s-a întors în Palatul de Iarnă şi şi-a petrecut prima noapte de domnie interogând liderii rebeliunii. Cinci decembrişti au fost executaţi, 31 au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă şi muncă silnică în Siberia şi 253 au primit sentinţe mai uşoare.
Primejdia trecuse pe lângă ţar doar la un pas. De aceea prima lui grijă a fost să întărească aparatul represiv şi să instaureze un regim autoritar, cu o foarte strictă supraveghere a persoanelor considerate suspecte. Printre acestea n-au lipsit Alexandr Sergheevici Puşkin şi Mihail Iurievici Lermontov.
Mihail Iurievici Lermontov s-a născut la Moscova dintr-o familie care avea în genealogia ei un strămoş de origine scoţiană, pe nume Lermont, înnobilat pe la 1616. La 3 ani îi moare mama, iar la 17, tatăl. Un francez din fosta armată a lui Napoleon îi este primul preceptor.
În poezie, ca şi în dragoste, dovedeşte precocitate. La vârsta de 10 ani are sentimente pentru o fată de nouă ani, blondă şi cu ochi albaştri. Iubeşte apoi pe Vera Lopuhina. De asemenea şi pe Natalia Suşkova, cu care vizitează o mănăstire. Apoi pe Natalia Ivanova, care, ca şi precedentele, se va căsători şi ea cu altul.
Asemenea lui Puşkin, lui Lermontov îi place Caucazul. Ca şi alţi tineri de pe vremea sa, urmează o şcoală militară. Dar preocupările sale literare nu-l părăsesc. Poeziile sale au unele afinităţi cu cele ale lui Mihai Eminescu. Sunt unele confluenţe tematice – cosmogonice, dar şi de dragoste.
Trebuie însă să spun că poeziile lui Lermontov, ca şi cele ale lui Puşkin, nu erau pe placul autorităţilor. Astfel, într-o scrisoare adresată ţarinei, ţarul Nicolae I critică cu asprime povestirea lui Lermontov „Un erou al timpului nostru”, spunând că este „o carte jalnică care demonstrează o mare stricăciune a autorului”. Dar cea care a pus paie pe foc a fost poezia „Moartea poetului”, în care Lermontov îi atacă pe cei vinovaţi de moartea lui Puşkin: „Voi care înconjuraţi tronul lacom/Călăi ai Libertăţii, Geniului şi ai Gloriei”. Probabil că cei din anturajul ţarului s-au simţit „cu musca pe căciulă”, cum se spune şi i-au pus gând rău lui Lermontov. Din porunca ţarului, Lermontov a fost exilat la Nijni Novgorod, unde se afla regimentul care opera în Caucaz.
Drumul său spre sud n-a fost lipsit de primejdii. A fost atacat de o bandă de tâlhari, apoi s-a îmbolnăvit, întorcându-se la Piatigorsk, orăşelul de la poalele Caucazului. Se ducea zilnic la izvoarele cu ape minerale.
Tot aici venea să se trateze Martinov, un îmbogăţit în urma comerţului cu vinuri. Aceasta era îmbrăcat fistichiu, fapt ce-l determină pe Lermontov să scrie câteva versuri satirice la adresa sa, având şi imprudenţa de a i le citi. Martinov s-a supărat şi l-a provocat la duel. A încercat Lermontov a-i explica că totul nu a fost decât o glumă. Martinov s-a arătat însă neclintit în hotărârea sa. Lermontov a încercat din nou să-l convingă, arătându-se gata să-i ceară scuze oriunde ar cere-o Martinov. Zadarnic!
Şi ajungând la Tarhani, loc unde a avut loc duelul, Martinov îi spune lui Ler-montov: „Trage! Trage!”.
Trebuia să tragă mai întâi Lermontov. El a tras, dar în aer, sperând că poate, poate Martinov va reveni la sentimente mai bune şi va renunţa şi el. Degeaba!
Martinov n-a înţeles gestul mărinimos al lui Lermontov. A ochit şi a tras drept în inimă. Moartea lui Lermontov s-a produs instantaneu. Aşa şi-a încheiat viaţa unul dintre marii poeţi ai Rusiei, implicit ai lumii.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii