Minunile lui Creangă

Consultând bogata bibliografie a rebusistului Serghei Coloşenco, întâlnim un volum intitulat „Ion Creangă. Univers enigmistic”, publicat la Editura „Junimea” în 1998. Într-o „Prefaţă la poveştile mele”, preluată instantaneu într-un careu, scriitorul însuşi se autoevaluează în stilul său caracteristic, subtil şi persiflant, îmbinând conştientizarea talentului propriu cu modestia tendenţios afişată, satisfacţia dată de un proces laborios dus până la capăt cu autoironia: „Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi cetit de când ești. Cetește rogu-te, şi ceste, şi unde-i vide că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut”.

Celebrele poveşti au prioritate la îngrilări. „Soacra cu trei nurori” pretinde a fi trioculară pentru că ar deţine un ochi în plus plasat în ceafă. Are vizualizare de 360o, dar „leagă paraua cu zece noduri şi tremură după ban”. „Capra cu trei iezi”, o gospodină de treabă, trece prin mare necaz, dar îşi va pedepsi, printr-un spectacol bine regizat, inamicul. O Vitoria Lipan „avant la lettre”. „Punguţa cu doi bani” este reprezen-tată fonic de laitmotivul onomatopeic prin care cocoşul îşi însoţeşte de fiecare dată cererea de retrocedare a proprietăţii abuziv însuşite de un regim despotic: „Cucurigu!”. Când îşi atinge scopul, se retrage liniştit în dormitorul său (coteţul) sub protecţia unui regim care-i recunoaşte meritele. „Dănilă Prepeleac” ilustrează ideea că învăţarea continuă este nu numai necesară, ci şi eficientă, chiar şi prin metode care îmbină cinismul cu şiretenia. Cam la fel trece prin furcile caudine ale înţelepciunii şi Ivan, mucalitul rus care îşi bate joc de draci, dar şi de moarte. Zac în adâncul fiinţei umane resurse nebănuite, scoase la iveală de vitrege circumstanţe. Metamorfozarea antitetică relevă aversul şi reversul posibilităţilor evolutive. Un alt erou favorizat de pedagogia existenţială este Ipate, „care dă oca pe spate / Şi face semn cu mâna / Ca să-i mai aducă una”. Pentru a-şi rezolva problemele gospodăreşti şi de consiliere familială, nu ezită a se face frate chiar şi cu dracul. „Harap-Alb” trece şi el prin cuptorul alchimiştilor (athanorul) care par să fi descoperit în sfârşit piatra filosofală. Timid şi fricos la început, se autoeducă ajutat de un învăţător emerit (calul) şi de profesori umanişti (Sf. Duminică) ori de ştiinţe (Spânul, Împăratul Roş). Trece poduri cu sens unic, socializează cu lejeritate şi folos. Îşi alege competent prietenii: unul are vederi înaintate, altul dexteritatea alungirii şi cuprinderii, doi sunt utili tocmai prin hedonismul lor, propensiunea spre lichide şi mâncăruri multe. „Povestea porcului” atinge probleme de ordin social: reducerea natalităţii, adopţia, scăderea demografică. Obezul patruped, propus de obicei ca exemplu de lipsă a igienei, de comoditate şi nesimţire se dovedeşte capabil să transforme radical infrastructura debilă din preajma unui bordei, pe care-l metamorfozează magic în luxos palat, ridicând o pasarelă uriaşă, cu totul şi cu totul din aur, menită a satisface gusturi împărăteşti. Fata moşneagului este înzestrată exclusiv cu însuşiri pozitive, multe, înşirate de narator pe larg. În schimb, fata babei înregistrează rateuri în bucătărie cu „bucate afumate şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură”. Lipsită de abilitate manuală („îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus), se răsfaţă la modul lamentabil („s-alinta cum s-alintă cioara-n laţ”).

Urmează povestirile în frunte cu „Moş Nichifor Coţcariul”. La prima vedere, deşi îşi duce zilele într-o mahala, personajul este un demagog rural care-şi prezintă edulcorat marfa. Căruţa lui „ferecată cu teie şi curmeie” ar fi un vehicul performant, iar iepele care „se sprijină mai totdeauna de oiştea căruţei”, două arătări albe ca zăpada şi iuţi ca focul. Dar sub dulama ţărănească se ascunde un seducător înnăscut, un maestru al flirtului, mânuind un instrumentar complex, de la vorba aluzivă la provocarea spaimei (cu efect) prin invocarea lupului. Nu atât vreun gen de finalitate contează, cât plăcerea jocului, voluptatea ludică gratuită. Cu optimismul său funciar, eroul este cu adevărat purtător de biruinţă (nikea), bucurându-se el însuşi, dar încântându-i şi pe alţii, pe drumurile cenuşii ale vieţii. Alt moş, Ion Roată, anticipând strălucita disimulare moromeţiană oferă o lecţie de etică şi echitate, în vreme ce împărţirea celor cinci pâini la trei comeseni ne retrezeşte coşmarurile din şcoala primară.

Maestru al cuvintelor cruciş-potrivite, Serghei Coloşenco se dovedeşte la fel de inventiv şi în ilustrarea şaradelor: a (aldin)=Dănilă; S (literă)=Setilă; săpăligă=Păsărilă; turbină=turbincă; stă în pat=Stan Păţitul; ie+pat=Ipate; clamă=Malca; alun+măceş+iris=„Inul şi cămeşa”; romaniţă=Ion Roată. O „copertă literară” specială este figurată sub forma unei grile în care sunt inscripţionate deja titlurile a două povestiri cu moş Ion Roată.

Vin la rând „Amintirile din copilărie”. Şapte careuri, bine înstrunate, urmăresc nemaipomenitele minuni al băieţaşului. Sunt prea multe ca să nu bănuim că memorialistul şi-a trecut în cont şi peripeţiile altora, ajungând să sintetizeze „copilăria copilului universal” (G. Călinescu). Agresează mâţele. Parodiază slujba preotului. Este clientul unui ciubotar care, crezându-se cosmetician îi trage câte-o „răbuială cu dohot”. Ratează tradiţionalul obicei al uratului, căci proiectul domestic nu se acordă cu realităţile exterioare. Este nevoit a se întoarce de la scăldat dând o probă de nuditate în totală contradicţie cu natura lui pudică. Prestează servicii de catering pentru nişte lingurari. Ca şi mulţi alţii, încearcă o deturnare a timpului furând pupăza din tei. Se întrece cu mătuşa Măriuca la 110 m garduri, făcând praf cânepa femeii. Încearcă experimente privind planul înclinat, care se soldează cu avarii şi daune la casa Irinucăi. La şcoală execută muştele cu ceaslovul şi este obligat a se urca în arzătoarea şa a calului bălan. Râde, pe bună dreptate de metodica predării gramaticii şi se bucură de dulceaţa traiului fără griji. Avalanşa situaţiilor comice stârneşte veselia. Gustul satiric nu este incisiv. Se cantonează la graniţele bonomiei. Avarul, bine individualizat de popa Oşlobanu, este un arhetip descris cu tentă de umor şi bunăvoinţă.

Careurile sunt permanent însoţite de grafii rebusiste. Cu anagramarea unor vocabule, streaşină, şantier, şină+raţă, nasture, Trăsnea deţine primul rol. Urmează măciucă=Măriuca; g (literă)=Gâtlan; asistentă=Nastasia; naiuri=Irinuca, borna=Borca sau Dorna, măr+sandală sau mansardă=Smaranda;şandrama+tip=Smărăndiţa;rindea+şa=Rădăşeni,pupă+za+dinte+ie=pupăza din tei etc.

Cea mai mare parte a lucrării (60 de pagini din 100) este dedicată personalităţii scriitorului. Ambianţa de la bojdeucă unde se remarcă prezenţa motanului Titu (Maiorescu), activitatea de învăţător atent la păstrarea limbii, istoriei şi tradiţiilor, sociabilitatea care-i aduce prieteni, unii observându-l admirativ: „Când scrie, parcă aude fraza că i-o repetă cineva la urechi” (Eduard Gruber); „Toate aceste schiţe aşa de adevărate, aşa de artistice, ne amintesc de Gogol” (Ion Nădejde). Mai presus de toate este prietenia cu Eminescu, greu explicabilă ţinând cont de multitudinea deosebirilor temperamentale şi caracteriale. Probabil este vorba de o complinire afectivă şi spirituală. Cât priveşte prezenţa la „Junimea” se remarca prin corozivele anecdote şi săgeţile ironii bine ţintite după ce fuseseră muiate într-o picătură de falsă naivitate. S-a scris enorm despre limba şi stilul lui Creangă. Privit cu îndoială la „Junimea”, (Maiorescu nu i-a dedicat nici un studiu special), a stârnit ulterior un val uriaş de exegeze. Un careu intitulat „Trepte” selectează o sumă de aprecieri: „Creangă este şi va rămâne unic” (G. Ibrăileanu), „Un Rabelais al românilor” (Iorga). „Orală este la Creangă plăcerea pentru cuvinte, înşirate uneori în lungi enumerări, fără alt scop decât acel artistic al defilării lor cu atâtea fizionomii variate (Tudor Vianu). „La Creangă totul se face fără efort, de la sine şi în virtutea marii lui iubiri de viaţă, de oameni, dar şi din acel sentiment de petrecere intelectuală care rar îl părăsea (George Munteanu). „Poveştile şi amintirile reprezintă splendoarea pământului ferm, vitalitatea unui popor cu vechi şi statornice instituţii, vorbind o limbă dintre cele mai frumoase şi mai expresive, pivotul lui principal în istorie” (Ion Rotaru). „Creangă este un excepţional cunoscător al nuanţelor expresive ale vorbirii şi cele două constante ale operei sale, ironia şi jovialitatea se realizează magistral prin stilul aluziv” (Al. Piru).

Trebuie amintit neapărat şi un cercetător străin, Jean Boutiere care, la sugestia romantistului Marius Roque, şi-a ales pentru doctorat „un subiect aşa de greu şi într-un anume fel disperat pentru un străin” (G. Călinescu). Lucrarea sa, „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, tradusă şi prefaţată de neuitatul nostru mare profesor Constantin Ciopraga, a fost publicată de Editura „Junimea” în 1978.

Ca întotdeauna, Serghei Coloşenco este pasionat şi de sincretismul artelor. „Cu dalta şi penelul” mai toate târgurile româneşti, pe alocuri chiar şi satele posedă un bust al povestitorului şi mai toate muzeele un portret. Multe din scrierile sale au fost ecranizate cu succes. Să ne amintim numai de pelicula „De-aş fi Harap-Alb” cu fermecătorii Florin Piersic, Irina Petrescu, Cristea Avram, în regia inegalabilă a lui Ion Popescu-Gopo. Rodnică se dovedeşte şi teatralitatea lui Creangă.

Alte ilustraţii cu dichis: cingătoare, anorganică, ornic+galenă=Ion Creangă; ciută=Ţicău, lanternă+c=Bolta Rece; susan+chimen+mei=Mihai Eminescu; trei obuze=Boutiere. Şi câte o definiţie pitorească (vorba raţei=mac) ori surprinzătoare (scaunul povestitorului=şea).

Aşadar, Creangă nu este un scriitor expirat, cum vor să ne lămurească unii grăbiţi a se vedea cu globalizarea în căruţă. De ce trebuie neapărat să-l încadrăm în axa Parrault – Grimm –Andersen, relevându-i particularităţile drept scăderi? Globalizarea nu înseamnă alinierea la polul vest-european. Poate că există şi unul est-european. Poate că marele nostru povestitor se apropie, lăsând la o parte idiosincraziile momentane, de poveştile ruseşti prin tramă („Ursul păcălit de vulpe”), personaje (Ivan Turbincă) şi atmosferă. Sigur de naraţiunile balcanice, poate egiptene sau indiene cu rădăcini în mitologie. Globalizarea înseamnă o sintetizare, încă îndepărtată, a marilor valori culturale universale, din Alaska până în Australia şi din Japonia până în Argentina. În domeniul basmului specialiştii au demonstrat acest lucru încă de multă vreme. Creangă rămâne un pilon esenţial pentru edificiul populat de zâne, zmei şi feţi-frumoşi, împrejmuit de grădina amintirilor păstrate din paradis.

ARISTOTEL PILIPĂUŢEANU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI