Lingvistul Stalin (III)

Multe publicaţii româneşti preiau din presa centrală sovietică, la interval de numai câteva zile, texte ale dezbaterii lingvistice care începe în mai 1950 şi la care participă, în perioada următoare, Stalin însuşi. Un grup de tovarăşi din rândurile tineretului – precizează el în prima lui intervenţie – mi-a adresat propunerea de a-mi exprima prin presă părerea în chestiunile lingvisticii, în special in ce priveşte marxismul în lingvistică. Eu nu sunt lingvist şi, desigur, nu pot să satisfac în întregime pe aceşti tovarăşi. Cât priveşte marxismul în lingvistică, ca şi în alte ştiinţe sociale, cu aceasta am o legătură directă. Iată de ce am consimţit să răspund la o serie de întrebări puse de către tovarăşi. Legat de discuţia din jurul problemelor lingvisticii sovietice – pe care Stalin crede că învăţătura marxist-leninistă o va ajuta să ocupe primul loc în lingvistica mondială–, Pravda publică la începutul lui iulie o notă, de asemeni reluată în presa de la Bucureşti, prin care facea cunoscut că primise, ca viu ecou în rândurile opiniei publice ştiinţifice sovietice, peste două sute de articole de la specialişti şi un număr mare de scrisori de la cititori.

Cadrul în care Stalin îşi face publice ideile de lingvist poartă însă apăsat semnele înscenării minuţios puse la cale în scopul ieşirii la rampă a marelui conducător pentru a se pronunţa şi a fi de folos deciziilor trebuitoare într-o clasă de chestiuni care ar fi iscat, chipurile, în Uniune o preocupare cetăţenească adâncă şi largă şi pe care el, corifeu al ştiinţei, titan al gândirii şi acţiunii, o descoperă brusc drept de acută stringenţă. Poporul – savanţi, intelectualitatea nouă, dar şi oameni ai muncii, mai ales tineri, ceea ce îndreptăţeşte aşteptările dinaintea viitorului şi vorbeşte convingător despre succesul muncii educative bolşevice – este atent şi responsabil în faţa realităţii, drept care, sensibil, activ şi curajos, se manifestă ferm când ia contact cu neajunsurile. Acum el constată o gravă stagnare în domeniul lingvisticii din ţara celei mai avansate ştiinţe din lume – cauzată de lacune şi însoţită nefast de emanaţii nemarxiste ori care simplifică, vulgarizează şi denaturează marxism.

Date fiind preţuirea învăţăturii pentru legătura ştiinţei cu viaţa şi cu practica, precum şi măcar câteva din urmările preconizate prin ocolişuri scietizate metaforic în mare grijă, s-ar putea spune repede că în discuţie nu e propriu-zis lingvistica, materie în care Stalin probează firească înţelegere superficială şi livrează noutăţi personale în general deja vehiculate, ci se află în primul rând interese de ordin ideologic şi politic vizând limba. Tocmai de aceea, printre lăudătorii de voie şi de nevoie, bogatul discurs (doar de câţiva ani totuşi) despre un nou aport la tezaurul ştiinţei marxist-leniniste – cum titra curând, într-un număr din iunie 1950 al Scânteii, cu formulări de obişnuită inspiraţie sovietică, acad. prof. P. Constantinescu-Iaşi, înalt şi vechi activist comunist. Adevărat că, la prima vedere, cel mai mare conducător de popoare, dar şi cel mai mare corifeu al ştiinţei contemporane, cum îl vede, la fel de iute de condei, acad. Barbu Lăzăreanu, ia parte direct la desvoltarea ştiinţei creatoare, la noile cuceriri uriaşe ale cunoaşterii omeneşti, iar în această operă complexă a lui, Stalin zdrobeşte concepţia unui lingvist de profesie, susţinător deopotrivă de idei valoroase şi de năzbâtii, academicianul sovietic N.I. Marr, care cu ceva ani în urmă, ani stalinişti însă, se mişcase cu întrebările lui între a socoti limba produs şi unealtă a magiei, chiar mijloc de producţie al magului, şi a-i atribui caracter de clasă – fireşte că totul într-o strădanie continuă, acum denunţată ca fiind greşită, de a fi marxist.

În realitate, Stalin descoperă acum terenul limbii ca tratat ideologic şi politic nemulţumitor în raport cu adevărul vieţii. Cele mai numeroase idei ce urmează să-i fie extrase de servanţii proslăvitori din operă sunt de această natură şi arată că problemele limbii i-au servit mai ales ca pretext. Chiar atunci când pare să fie vorba efectiv despre limbă, destul de uşor de văzut, privirea corifeului ştiinţei fixează ţinte din alte domenii. Spre exemplu, fiind şi ele în neîncetată mişcare dialectică, limbile îşi au devenirea determinată de istoria popoarelor care le vorbesc şi, aşa stând lucrurile, este important ca, în spaţiul de interes sovietic, să li se evidenţieze continuu, pe seama aspectului lor viu, popular, influenţa slavă şi mai departe, cea a limbii ruse, care influenţe, din respect datorat limbii întregului popor (fără caracter de clasă), se cer cultivate. Sau, în acelaşi spirit limpede anexionist: dialectele locale pot deveni, sub determinarea evoluţiei istorice a comunităţii lor de vorbitori, limbi naţionale – precum, fireşte, din dialectul vorbit între Prut şi Nistru, limba moldovenească. Şi altele asemenea – iar cuvântul lui devine, inclusiv ştiinţific, lege.

Dincolo însă de înţelegerea uneori de-a dreptul grosieră a lucrurilor, lipsită disocieri absolut necesare şi practicându-se asocieri, reducţii, generalizări şi absolutizări forţate – proprii în general mediului ideologic şi celui marxist-stalinist, foarte incisiv, cu deosebire –, dialectica însăşi ajunge să şchioapete pusă la încercare de ipocrizia la care împinge proiectul politic insuficient ascuns între faldudii ei: limba nu ţine nici de bază şi nici de suprastructură, nu are de a face nici cu economicul şi nici cu instituţiile şi concepţiile orânduirii, ea se află în puterea evoluţiei istorice şi a voinţei şi uzului întregului popor vorbitor, dar îşi are viitorul previzibil şi îi vine de hac tocmai orânduirea social-politică, adevărat că cea a comunismului, cea care va face să dispară multe dintre ele prin vărsarea limbilor naţionale în limbi zonale şi pe urmă într-una singură, comună, unică, a comunismului universal, iar pe de altă parte, multitudinea de sarcini trasate direct şi indirect lingviştilor şi instituţiilor cu obiect de activitate legat de cercetarea şi cultivarea limbii arată o încredere în puterea şi rostul intervenţionismului voluntarist în treburile limbii prin care se cam lasă fără autoritate în domeniu atât întregul popor, cât şi, chiar, dezvoltarea istorică a comunităţii. Se developează, de fapt, aici, involuntar, o poză definitorie şi expresivă a reprezentării lucrurilor în viziune dictatorială.

Într-un referat prezentat de tov. docent K.V. Gorşkova în sesiunea Academiei R.P.R. la un an de la publicarea textului stalinist Marxismul şi problemele lingvistici, se face un inventar al problemelor care s-ar fi rezolvat în lingvistica din U.R.S.S. prin apariţia genialei opere a lui Stalin. Între ele: natura limbii ca fenomen social; chestiunea legilor de dezvoltare a limbii; chestiunea caracterului de clasă al limbii; legătura dintre limbă şi gândire; dezvoltarea limbii în relaţie cu explozia revoluţionară şi cu evoluţia; chestiunea încrucişării limbilor, a sistemelor de limbi şi clasificarea genealogică a limbilor; problema conţinutului gramaticii şi a rolului şi importanţei acesteia în cunoaştere. Drept care: Lucrările lui I. V. Stalin, înţeleptul conducător şi învăţător al poporului sovietic, constituie cel mai de seamă şi cel mai impresionant dintre evenimentele intervenite în ultima vreme în viaţa ideologică (s.n. – A.B.) a Uniunii Sovietice.

Preluat de Contemporanul, academicianul sovietic V. Vinogradov, director al Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., spunea la un an de la apariţia articolului Cu privire la marxism în lingvistică: Deschizând lingviştilor largi perspective, lucrările lui I. V. Stalin cu privire la lingvistică, reunite în cartea „Marxismul şi problemele lingvisticii“, înarmează pe toţi acei care activează pe frontul ideologic (s.n. – A.B.), pe reprezentanţii tuturor ştiinţelor sociale, cu idei noi, cu teze noi ale marxismului creator. In istoria ştiinţei despre limbă nu există alte lucrări care să fi exercitat o influenţă atât de puternică şi de binefăcătoare asupra progresului lingvisticii.

La noi, în cuvântul de închidere a Sesiuni lărgite a Secţiunii a Vl-a (Ştiinţa limbii, literatură şi arte) a Academiei RPR, dedicată primei aniversări genialei lucrări a tovarăşului Stalin, Traian Săvulescu, preşedinte al forului academic român, devenea ultimativ: Nu putem întârzia, nu ne este îngăduit să întârziem. Atunci când sunt şantiere unde se clădesc marile construcţii socialiste, atunci când în agricultură păşim pe un temei nou, nu ne este îngăduit să întârziem sau să facem concesiuni spiritului anarhic care a dominat până acum în studiul limbii la noi şi care n-a fost până în ceasul de faţă încă vindecat.

Nu însă exclusiv pe cont propriu. La numai câteva zile de la primul articol de lingvist al lui Stalin, Al. Graur vorbise astfel despre datoria lingviştilor români: Apariţia în ziarul „Pravda” a articolului tovarăşului Stalin – spune academicianul şi, între altele, cunoscut şi respectat păzitor al corectitudinii vorbirii româneşti – are o importanţă excepţională pentru întreaga lume şi pentru toate ramurile de activitate ştiinţifică. Dar pentru noi, lingviştii, importanţa acestui studiu este atât de mare, încât nici nu suntem în stare să-i măsurăm de pe acum toate urmările. Avem în faţa noastră o lucrare cu caracter programatic, menită să călăuzească de aici înainte gândirea noastră, cercetările pe care le vom face, lucrările pe care le vom publica…

Într-adevăr, doar că limba n-avea să asculte de Stalin. Nici chiar de Al. Graur şi de lingvişti, iar vorbirea, realizarea ei concretă, cu atât mai puţin.

AUREL BUZINCU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI