Picătura de istorie. Schitul Vovidenia

 O veche istorie locală glăsuieşte că Maica Domnului a încredinţat spre pază şi ocrotire câtorva pustnici un izvor cu apă vindecătoare, aflat nu departe de Schitul Vovidenia, spre a-şi obloji neputinţele trupeşti. Ca semn de recunoştinţă, călugării au zidit în preajma izvorului tămăduitor o mică aşezare monahală pusă sub proteguirea Născătoarei de Dumnezeu.

Ca orice ctitorie, Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamţ are pagini de istorie ce aşteaptă a fi repuse în lumină: una dintre ele se leagă de familia Gosan, care a ridicat, în Poiana liniştii, primul locaş de cult atestat documentar, pe la începutul secolului al XVII-lea. Pisania veche a bisericii de astăzi a schitului menţionează că la Vovidenia, până la biserica actuală, au mai existat cel puţin trei: pe una, aflată sub ocrotirea Sfântului Spiridon, a construit-o banul Atanasie Gosan; continuând tradiţia înaintaşilor săi, el a arătat dragoste pentru smeritul schit numit cândva Spirea, de la hramul aşezării, sau Slătiorul, de la pârâul cu apă sărată şi sulfuroasă „născut” din izvorul cunoscut în zonă drept Puturosul sau Izvorul tămăduirii, graţie proprietăţilor curative ale apei sale.

Deşi primele dovezi scrise despre Schitul Vovidenia datează de la începutul secolului al XVIII-lea, totuşi, tradiţia vorbeşte despre viaţa monahală de aici încă din veacul al XVI-lea; informaţia, preluată de scriitorul Mihail Sadoveanu, o regăsim în paginile cunoscutului roman Fraţii Jderi. O veche istorie locală glăsuieşte că Maica Domnului a încredinţat spre pază şi ocrotire câtorva pustnici un izvor cu apă vindecătoare, aflat nu departe de Schitul Vovidenia, spre a-şi obloji neputinţele trupeşti. Ca semn de recunoştinţă, călugării au zidit în preajma izvorului tămăduitor o mică aşezare monahală pusă sub proteguirea Născătoarei de Dumnezeu. Acolo ar fi mers însuşi Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt să folosească apa binefăcătoare pentru a-şi obloji rana de la picior, dobândită în anul 1462, în lupta de la Chilia, pe când încerca să readucă cetatea de la gurile Dunării în stăpânirea Ţării Moldovei.

De altfel, opisurile vremii arată generozitatea lui Ursu Gosan Vornicul faţă de copiii săi, prin rânduirea, la căsătoria acestora, a unor dote (zestre) considerabile. De aceeaşi dărnicie s-au bucurat şi monahii din mica obşte închegată în proximitatea Mănăstirii Neamţ: însemnările rămase vorbesc despre construirea unei biserici din lemn, cu hramul Sfântului Spiridon, având drept ctitori familia Gosăneştilor. Vlădicul Narcis Creţulescu, bun cunoscător al istoriei lavrei nemţene şi a schiturilor sale, în cartea Inscripţiile de la Mănăstirea Neamţ, adaugă următorul amănunt: „vechii Gosăneşti au înzestrat schitul Slătiorul cu moşia Mărăţei din Piatra Neamţ”.

Din respect pentru dania părintelui său, Atanasie Gosan, pe la 1758, a continuat să poarte de grijă smeritului schit, devenit între timp Vovidenia, prin grija şi rectitoria lui de către Episcopul Ioanichie Hasan al Romanului, cel care îşi începuse viaţa călugărească, în primii ani ai secolului al XVIII-lea, la Schitul Slătiorul sau Spirea. Ajuns după ceva vreme egumen al schitului, stareţ al Mănăstirii Neamţ, apoi, din 1747, episcop la Roman, Ioanichie nu putea să uite locul devenirii sale călugăreşti. De aceea l-a reînnoit prin zidirea unei biserici, a câtorva chilii şi dependinţe, schimbându-i chiar denumirea, după noul hram. Este interesant de reţinut că noul ctitor acceptă ca, nu mult după sfinţirea locaşului închinat „Intrării în biserică a Maicii Domnului”, popular Vovidenie sau Ovidenie, banul Atanasie Gosan, fiul lui Ursu Gosan, să ridice, la rându-i, o altă biserică la schit, probabil în amintirea ctitoriei vechi a Gosăneştilor, clădită de banul Ursu sau poate chiar de vreunii strămoşi ai vestitei familii boiereşti, locaş ce va păstra hramul Sfântului Spiridon.

Atanasie Gosan a urmat tatălui, Ursu, nu doar în dregătorie, ci şi în modalitatea de a agonisi, de a-şi spori averea. Născut pe la 1728, la scurt timp după ce a împlinit 22 de ani, s-a căsătorit cu Ana, fiica lui Toader Nacul – logofăt de vistierie, primind ca zestre din partea socrului o casă cu grădină în spatele Bisericii Banu din Iaşi, pe atunci Uliţa Sârbească, acum strada Lăpuşneanu. Din această căsătorie, banul Gosan a avut patru fete şi doi băieţi: Catrina, Smaranda, Parascheva, Elena, Ştefan şi mezinul, Atanasie sau Tanasă, după numele tatălui. Opisurile vremii dau mărturie că Atanasie-tatăl prin muncă cinstită a cumpărat moşii la Mădârjac, în ţinutul Iaşilor, la Todireşti, din partea Sucevei, la Cucuteni, în plasa Romanului, dar s-a arătat la fel de generos şi cu bisericile ctitorite de predecesorii săi, între care Schitul Slătiorul, viitor Vovidenia, din proximitatea Mănăstirii Neamţ.

Pe când s-a născut mezinul familiei, Atanasie, Moldova trecea prin vremuri tulburi: interminabilul război ruso-turc afecta viaţa moldovenilor. Mai mult, pe la 1771, ţara Muşatinilor a fost lovită de ciumă, situaţie care a determinat familia Gosan să caute scăpare prin nordul Bucovinei, pe moşia Todireşti. La câţiva ani, pe 20 decembrie 1776, nu ştim dacă răpus de temuta maladie sau de vreo altă boală, Atanasie, la doar 48 de ani, trece la cele veşnice. Văduva lui, numită de cei apropiaţi „paharniceasa Aniţa”, şi-a crescut fiul cel mic, de doar şapte ani, în credinţă şi cu dragoste pentru valorile familiei. Se pare că ciuma l-a răpit şi pe Ştefan, fiul mai mare al lui Atanasie cel bătrân, încât mezinul familiei a rămas singurul descendent de parte bărbătească din neamul Gosan: el avea să ducă mai departe bunul nume al cunoscutei familii de boieri.

Însemnările vremii ne dau mărturie că Atanasie cel tânăr s-a instruit la o şcoală grecească din Iaşi, pregătindu-se să devină slujitor al vistieriei domneşti, ca şi tatăl său. Apropiindu-se de ceasul plecării din această lume, bătrâna paharniceasă Ana îi dă ultimele sfaturi copilului ei: „Biserica să o păzeşti, pe Dumnezeu să-L iubeşti, poruncilor Lui să urmezi, de nimeni rău să nu vorbeşti, milostenie, pe cât e cu putinţă, să faci, că în viaţa viitoare unde avem a merge, veşnic a vieţui fericiţi, acolo ne vom lua lauda şi plata de la Cel de Sus”. Pe la 1803, Ana a trecut la cele veşnice, fiind înmormântată în pridvorul Bisericii Talpalari, lângă soţul ei, Atanasie cel bătrân.

Tânărul logofăt, apoi ban, Atanasie a urmat întru toate sfaturile mamei sale, încât din averea familiei a ajutat mai multe biserici din ţinutul Iaşilor, ca Banu sau Talpalari dar, în mod deosebit, a continuat să poarte de grijă vechii ctitorii a înaintaşilor săi de la Vovidenia – Neamţ.

Grija specială a purtat-o Schitului Vovidenia, unde, între timp, vlădica Ioanichie a rectitorit aşezarea, dar a îngăduit ca familia Gosăneştilor să-şi îngrijească vechea biserică purtând hramul „Sfântul Spiridon”. Pe la 1790, banul Atanasie, menţionează vechea pisanie a schitului, a ctitorit o nouă biserică, tot din lemn, în-chinată aceluiaşi sfânt proteguitor ales cu peste o sută de ani în urmă de bunicul său, Ursu Gosan.

La 31 mai 1800, Atanasie s-a căsătorit cu Ruxanda, fiica pitarului Iordachi Iuraşcu, frate cu Vasile Iuraşcu din Joldeşti, Botoşani, bunicul după mamă al poetului Mihai Eminescu. Opisurile vremii menţionează că, la doar 15 zile de la nuntă, tânărul ban a mers la Schitul Vovidenia pentru a aduce cinstire Maicii Domnului şi Sfântului Ierarh Spiridon pentru binefacerile revărsate asupra lui şi a familiei sale. Ca mulţumire „pre toate milele ce am primit cu ajutorul Maicii Domnului şi a Sfântului şi marelui făcător de minuni Spiridon, afierosesc sfântului Schit Vovidenie două cârciume în Târgu Frumos, cu case, cu pivniţă, cu grajduri, pentru pomenirea mea şi a soţiei mele şi a părinţilor mei”. În luna octombrie, ziua 10, prin hrisov domnesc îşi întărea daniile, cu hotărârea ca nimeni din neamul lui să nu poată schimba sau vinde aceste donaţii făcute schitului, care „să fie stătătoare în veci la acest sfânt schit”.

Arhim. MIHAIL DANILIUC