Autorul cărţii „Ciprian Porumbescu. În marginea imperiului”, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2023, profesorul universitar Mircea A. Diaconu, cunoscut critic şi cercetător literar, reuşeşte, într-un volum concis, caracterizat de rigoarea ştiinţifică proprie autorului, să contureze adevărata personalitate a lui Ciprian Porumbescu, prin studiul atent şi compararea celor mai importante lucrări ce i-au fost dedicate şi valorificarea scrisorilor şi a Jurnalului muzicianului. În introducere, autorul mărturiseşte că eseul (iniţial asta fusese, apărut în ziarul„ Crai nou” şi în revista„ Bucovina literară”, în 2022), ar fi vrut să fie despre Bucovina, „ aşa cum se construieşte ea din experienţele de viaţă ale lui Ciprian” sau cum o vedem astăzi din perspectiva lui. Miza este şi urmărirea manuscriselor lui, din care se construieşte „omul interior”, unul mai complex decât cel intrat în conştiinţa publică ca autor al Baladei (poate şi a secvenţei cu închisoarea sau despre opereta „Crai nou”). Autorul consideră că scrierea acestei cărţi a fost „o provocare” dovedind că a avut „disponibilitatea afectivă” şi puterea de a descâlci un volum mare de materiale, uneori contradictorii sau eliptice şi a contura adevărata personalitate a artistului. Povestea debutează în vara anului 1878, la Ilişeşti, Ciprian (25 de ani, deţinătorul unei viori Amati) cântă în casa unui pastor evanghelic din Beethoven şi Haydn. Tânărul absolvise teologia ortodoxă la Cernăuţi şi studia istoria, în cadrul Facultăţii de filosofie. Fusese preşedinte al „Arboroasei”, înfiinţată de studenţii români la Universitatea „Franz Iosef”, făcuse 11 săptămâni de închisoare, se fotografiase cu colegii acuzaţi de „uneltire contra Imperiului”: Zaharia Voronca, Constantin Morariu, Eugen Siretean, Orest Popescu. Nu se ştie sigur dacă originile sale sun poloneze – se numea Golembiovschi -, tatăl Iraclie, căsătorit cu o poloneză, cere schimbarea numelui. Nu se cunoaşte în ce limbă vorbea cu rudele sale (germană, poloneză?). Jurnalul este scris în germană (uneori cu expresii în ruteană, ebraică, idiş). Se născuse la Şipotele Sucevei, unde Iraclie fusese preot. Datorită şi condiţiilor precare în care locuiau, copiii se îmbolnăvesc (5 dintre ei mor la vârste fragede). Pentru doi ani, Iraclie fusese mutat la Boian, iar în 1865 ajunge la Stupca.
În opinia autorului, Jurnalul nu este despre muzică, pe care Ciprian n-a trădat-o niciodată, nici despre creaţie, nu e un jurnal politic, e unul al existenţei „pur şi simplu”, al „năzdrăvăniilor”, mai târziu al bolii, al sanatoriului, despre VIAŢA pe care conştiinţa apropierii morţii o face mai ardentă. Descoperim un tânăr nonconformist şi rebel, care sparge etichetele, ironic, poznaş, hâtru, suportând cu greu singurătatea, mereu în căutare de prieteni, chiar şi la Stupca, unde joacă şah şi popice, cutreieră prin munţi, poposesc pe la cârciumi, care suferă (la Cernăuţi şi Viena) şi de foame, care ignoră boala bravând. Ajuns la Viena pentru studii muzicale, este subjugat de atmosfera de aici, după doi ani este profesor de muzică şi dirijor de cor la Braşov, unde pune în scenă opereta „Crai nou” (1882), cu un puternic impact pozitiv. De aici va face o călătorie la Chizătău, în Banat, unde descoperă „cu adevărat oameni care-şi asumau plenar neamul, identitatea etnică”, atitudine ce lipsea în Bucovina, pentru a înlătura aceasta fusese înfiinţată„ Arboroasa”, al cărui comitet fusese arestat, închisoarea agravând boala lui Ciprian. În speranţa vindecării plecase de a Braşov la Nervi, în Italia, prilej să vadă Roma, de care este fascinat. Autorul demonstrează că Jurnalul este o oglindă a locului şi a epocii, dar şi oglinda vieţii unui tânăr, un model de frumuseţe pură a libertăţii, a unui artist care-şi transformă existenţa „într-o continuă revanşă… în faţa vulnerabilităţii resimţite acut”. Ciprian răspunde printr-o vitalitate debordantă, prin jocuri lingvistice, prin taifasuri, chefuri, scrisori prin care se mărturiseşte (trimise mai ales Mărioarei, tatălui, lui Zaharia Voronca, lui Epaminonda Bucevschi, foarte bun prieten, care de multe ori îl ajută cu bani). Totul este o mască împotriva disperării.
În capitolul al II-lea , autorul işi propune să răspundă la întrebarea: Cine este Ciprian Porumbescu?, identitatea sa adevărată descifrându-se din Jurnal. Leca Morariu îl numeşte „Carnet zilnic asupra celor mai importante evenimente, incidente şi alte alotrii-blestemăţii- înregistrate de la 18 ianuarie 1879 de Ciprian Golembiovschi”, Dimitrie Vatamaniuc îl va numi „Jurnalul lui Ciprian Porumbescu. Tagebuch-ul lui Ciprian”, publicat în „Analele Bucovinei” din 1998 şi 1999. Este scris în germană, când a început să-l scrie, Ciprian avea câteva experienţe: terminase teologia, fusese închis 11 săptămâni pentru „crimă împotriva imperiului”, fusese un an învăţător la Stupca, este student la istorie. Compune continuu: polci, valsuri, serenade, rapsodii, marşuri, doine, hore, lieduri, nocturne, fascinat fiind de muzică. Editează unele compoziţii, unele sunt vândute, multe se risipesc. Este secretar al Societăţii Academice „Junimea”, continuatoarea „Arboroasei”, ca student la Conservatorul de Muzică din Viena dirijează corul Societăţii „România Jună” şi publică „Colecţiuni de cântece sociale pentru studenţii români”, profund patriotice. Va compune şi texte umoristice, din acestea şi din Jurnal reieşind şi reale calităţi de umorist. Se îndrăgosteşte de Berta, fiica pastorului Gorgon, o iubire totală şi imposibilă. Singura iubită adevărată este vioara. Îşi formează un orizont muzical larg (clasicii timpului, muzica renaşterii). Leca Morariu (de la care s-a păstrat Jurnalul), a considerat că saltul de la instinctul caducităţii la excese denotă o conştiinţă tragică.
În capitolul „Boala, moartea şi metamorfozele râsului”, autorul realizează o incursiune în originea bolii, care au produs pierderea a 5 fraţi şi a mamei, prilej pentru Ciprian să constate că râsul nu e suficient în faţa morţii, care „adulmecă”. Nu rezolvă nimic nici paradisul de la Stupca. Jurnalul şi corespondenţa sunt un barometru constant al bolii, singura alinare rămâne violina, „consoarta necazului meu şi al bucuriilor mele”. Fascinaţia întâlnirii cu Roma îi va pune în evidenţă şi darul scrisului, dar va fi şi un prilej să gândească, cu amărăciune, la soarta poporului român. Profesorul Mircea A. Diaconu demonstrează că Ciprian Porumbescu nu este un goliard (o persoană caracterizată prin vagabondaj intelectual, imoralitate, un critic al societăţii), ci un intelectual robit de frumuseţe, un artist de la marginea estică a imperiului, care trăieşte intens condiţia de exclus. După întâlnirea cu marea muzică la Viena, după viaţa tumultuoasă de aici, după pierderea iluziei iubirii, Ciprian realizează că e liber, dar în luptă cu deşertăciunile lumii snoabe în care trăia. De la Nervi îi scrie fratelui Ştefan, recunoaşte că e foarte bolnav, mărturiseşte dorinţa de întoarcere acasă. Este subliniat profundul său patriotism şi dragostea pentru limba maternă. Prin testament, cere să-i fluture deasupra mormântului tricolorul. Capitolul „Mică incursiune despre rochia Bertei” este o incursiune printre manuscrise şi ediţii, pe care profesorul sucevean le-a studiat cu deosebită atenţie şi conştiinciozitate, descurcând hăţişul acestora, uneori contradictorii sau eliptice, după cum am subliniat anterior. Lui Leca Morariu îi datorăm o primă editare a Jurnalului, în vol.I al monografiei „Iraclie şi Ciprian Porumbescu”. Leca Morariu deţinea multe documente, a copiat Jurnalul şi l-a tradus în româneşte (perioada 17 ianuarie-18 iunie 1879), a contribuit la salvarea unor partituri. Prof. Vasile Vasile editează monografia în patru volume şi precizează că manuscrisele se află în posesia soţiei lui Leca Morariu, Octavia Lupu, lăsate farmacistei Maria Olar, după stingerea din viaţă. Am subliniat anterior publicarea Jurnalului de către Dimitrie Vatamaniuc, în 1998, în „ Analele Bucovinei”. Jurnalul integral apare în 2003, în volumul „Puneţi un pahar de vin şi pentru mine”, îngrijit de Nina Cionca şi Ion Drăguşanu (perioada 17 ian. 1879-24 februarie 1883, în traducerea tatălui Ninei). Prof. Diaconu consideră că acest volum este o improvizaţie, este lucrat neglijent, nu sunt precizate toate sursele. În 2003, prof. Nicolae Cârlan publică în vol. „Corespondenţă” câteva zeci de scrisori aflate la Muzeul Naţional al Bucovinei. În 2023, strănepoata Stanca Scholz-Cionca publică un album complex, incluzând jurnalul, cu mărturisirea că se află în posesia sa. Între cele două traduceri apar diferenţe, universitarul sucevean le compară, subliniind superioritatea traducerii lui Leca Morariu. Ultima secvenţă inserează o fotografe a celor trei fraţi, care ar fi trebuit să-l liniştească pe părintele Iraclie, dar chipurile tinerilor spun altceva. Scrisorile din această perioadă, cea adresată prietenului Epaminonda Bucevschi, relevă criza financiară în care se afla Ciprian. Problema se va fi rezolvat cumva, Ciprian se întoarce acasă cu Marica, va pleca la Braşov, apoi la Nervi, spre a reveni la Stupca şi a se stinge pe 6 iunie 1883, la nici 30 de ani. Cartea profesorului Diaconu, realizată cu acribie ştiinţifică, conturează adevărata personalitate a lui Ciprian Porumbescu, dar şi atmosfera epocii în Bucovina, provincie de la marginea imperiului, pune în evidenţă informaţii despre familia preotului Iraclie Porumbescu, fiind un model pentru un necesar studiu şi al altor personalităţi ale timpului, ce merită a fi cunoscute.
Comentarii