Dacă în volumul „Şaptezeci de toamne”, nuanţa şi tonul versurilor erau dominate de spleen, melancolie, regrete şi revoltă, în cartea de proză „Dialogurile Ramonei”, descoperim o faţetă total diferită a autorului celor două opere literare, domnul Traian Nistiriuc-Ivanciu. Scrierile „de tinereţe” (unele din anii studenţiei, altele, probabil, din primii ani de profesorat) se disting prin umor şi ironie fină; ele ar putea fi veritabile „tablete”, prin care sunt conturate portrete miniaturale, creionate, parcă, din câteva tuşe, aşa cum procedează graficienii (studentul la examen, studentul înfumurat rămas repetent, studentul „tocilar” şi „sărăntoc”, care nu-şi poate permite o fată, aceasta „nefiind de nasul lui”, etc.). Foarte sugestive, sintetice şi la obiect, textele propuse de autor au un farmec deosebit prin situaţiile prezentate, prin limbajul utilizat, presărat, din belşug, cu proverbe, zicători bine plasate, prin limbajul atât de surprinzător poate şi prin elementele de jargon care, de cele mai multe ori, vin să completeze hazul care ţine mereu în suspans atenţia cititorului.
Unele dintre aceste texte din prima parte a volumului ar putea fi uşor adaptabile şi vremurilor actuale, prin tematică, doar jargonul ar trebui modificat după actualitate, civilizaţie şi modernism…
Sub titlul „De-ale şcolii”, ciclul este completat şi de inteligente „cugetări”, un text pentru ceea ce se numea, pe vremuri, „brigada artistică”, un „horoscop vesel”, „tălmăciri de vise”, „perle” din lucrări, precum şi o savuroasă posibilă scenetă ce are în centru pe hâtrul erou popular Păcală, ca să menţionăm doar o bună parte dintre acestea.
Textul „brigăzii artistice” trezeşte oarece nostalgie, deşi unii ar putea spune că denumirea nu mai este azi de actualitate şi că aparţine unui trecut de tristă amintire. Însă, „brigada…” ironiza aspecte negative din conduita şi atitudinea elevilor, cu scopul de a le corecta: elevi care întârzie la ore, care nu învaţă, ori certaţi cu regulile de igienă, etc. Dar se pare că în vremurile de azi (care vor deveni şi ele de tristă amintire!) nimeni nu mai trebuie atenţionat, corijat, fiindcă (nu-i aşa?) ne aflăm în plină democraţie şi avem absolută libertate.
Partea cea mai întinsă şi mai consistentă a cărţii de faţă este cea care dă şi titlul ei: „Dialogurile Ramonei”. Replicile celor două personaje, Teo şi Ramona, se constituie, asemenea unei piese de teatru, într-un dialog dinamic, chiar dacă, pe alocuri, unele dintre replici sunt de mai mare întindere şi conţin atât descrieri, cât şi (mai mult) naraţiuni. Cei doi se completează unul pe altul în mod armonios, dovedind o vastă cultură generală şi atingând, pe parcurs, printre altele, teme religioase, filosofice, politice, literare, dar şi aspecte trăite de fiecare în parte, unele de-a dreptul dramatice (în cazul Ramonei), altele înălţătoare şi purificatoare (creaţia literară a celor doi, care îi apropie şi le uneşte sufletele). Întâlnim aluzii, bine plasate în context, la opere literare ale lui Creangă sau Eminescu, dar şi (ca, dealtfel, şi în prima parte) expresii paremiologice, ori adevăruri general-valabile („în zilele noastre, s-au inversat valorile, încât impostura, mârlănia, incultura, lipsa bunului simţ îşi etalează forţa distructivă”; „ne-am băgat singuri în troaca porcilor, prin vot democratic!”).
Inedită şi potrivită strategia autorului de a utiliza dialogul ca un pretext pentru a-şi transmite propriile convingeri, de a le dezbate în acest fel cu Ramona, aşa cum procedează şi atunci când aceasta aminteşte de surorile ei plecate în Italia: este momentul pentru abordarea altor realităţi (căsnicii eşuate, viaţa grea a celor rămaşi singuri). De asemenea, cei doi interlocutori trec în revistă şi particularităţi ale regimurilor politice (comunist şi post-comunist), realizând comparaţii pertinente şi susţinându-şi opiniile cu realism şi, uneori, cu umor amar.
Pasajele în care Ramona îşi povesteşte viaţa plină de aventuri (majoritatea neplăcute), devin oglinda unei femei care, toată viaţa ei, nu a făcut decât să caute dragostea, să aspire spre un trai mai bun, plin de toleranţă şi afecţiune. Aici intervine intrarea în scenă a unui personaj misterios, „sufletul-pereche”, găsit către apusul existenţei. Dar, cum „niciodată nu e prea târziu”, femeia constată că: „Îmi deschideai în suflet poarta prin care mă părăsise nădejdea că mai poate exista fericire în trista mea existenţă…”. Povestea vieţii Ramonei ar putea constitui, cu uşurinţă, un roman de sine stătător, detaliile fiind atât de vii şi veridice.
În fond, întreaga carte este o mărturie a dragostei de care autorul a fost animat şi de care a dat dovadă: dragoste de profesie, de elevi, dragoste faţă de semeni, faţă de parteneră (iubită), dragoste de viaţă. Cartea este o necontenită căutare a sensului şi a locului dragostei în viaţa unui om. Este, de fapt, găsirea sensului existenţei, prin dragostea tolerantă, pură, ce poate aduce împreună sufletele-pereche.
Prof. PETRONELA ANGHELUŢĂ
Comentarii