În cadrul întreprinderilor socialiste, ca angajat cu studii superioare (şi nu numai), din când în când îţi venea rândul să fii un supraveghetor al bunului mers al producţiei, în schimburile doi sau trei (când conducerea întreprinderii era plecată acasă), sau în schimburile unu, doi sau trei (în zilele de duminică şi sărbători legale: 1 ianuarie, 1 Mai şi 23 August).
Erai numit ofiţer de serviciu (OS) şi stăteai mai mult la poarta întreprinderii, unde răspundeai la câte un telefon de la vreun furnizor întârziat, de la gară (că a ajuns sau trebuie să plece un vagon cu marfă), de la centrală (în special duminica, pentru a le comunica numărul celor prezenţi la lucru) etc.
Pentru a te da important în ochii maiştrilor şi ai muncitorilor, mai făceai şi vizite prin fabrică, unde, printre altele, puteai să verifici corectitudinea pontajului înregistrat de maiştri. Eu nu am verificat niciodată acest aspect. Maistrul ştia cel mai bine ce are de făcut şi cu cine. Dacă învoia pe cineva, avea el grijă să-l pună pe respectivul să recupereze.
La terminarea schimbului, ca ofiţer de serviciu, îl supravegheai pe portar ca el să-şi facă treaba cum trebuie; să verifice să nu se sustragă oarece din fabrică, deşi aproape fiecare, mai rar sau mai des, îşi făcea câte un ciubuc mai mic (nişte şuruburi, un cuţit etc.) sau mai mare (un rezervor suplimentar pentru benzină, o roată la şişcorniţă etc.). Astea toate la o întreprindere cu profil mecanic (IMUSv, în cazul meu).
Eu eram ofiţer de serviciu pe schimbul doi şi nimic deosebit nu părea că se va întâmpla. La biroul „colaborări” s-a rămas peste program şi s-au consumat băuturi alcoolice, probabil în cinstea succesului avut în deplasarea din care tocmai s-au întors doi sau trei colegi de-ai lor. Că au băut în fabrică… nu era legal, dar se mai închideau ochii, conform Decretului 402: „beau şi şefii, bem şi noi!”
După acea rămânere peste program, cei de la biroul „colaborări”, în loc să-şi vadă liniştiţi de mersul lor acasă, s-au găsit să-l ia la mişto pe ofiţerul de serviciu (pe mine). După câteva schimburi de replici, şeful biroului mi-a pus o piedică şi m-a împins. Având picioarele blocate, am căzut pe spate şi, instinctiv, m-am sprijinit în podul palmei mâinii stângi. Am simţit o durere, dar nu am crezut că era ceva grav.
Dimineaţă, când m-am trezit, mâna mea stângă era umflată ca o pâine şi abia puteam să mişc doar degetul mic. Am făcut o radiografie şi aveam fractură închisă la unul din oasele antebraţului (la radius). Mi s-a pus mâna în ghips şi a trebuit să o ţin aşa timp de o lună.
Directorul fabricii îi devenise, cu un an sau doi înainte, cumătru şefului de la „colaborări”, botezându-i un copil. Ne-a chemat în biroul său şi ne-a rugat ca „acest incident să rămână în fabrică”. I-am spus că noi ne-am înţeles şi că „totul va rămâne doar aici!”
Pentru cât am lipsit de la serviciu şi pentru cât am pierdut fiindcă acasă nu am putut lucra (tocmai îmi renovam apartamentul şi multe din lucrări le făceam eu împreună cu soţia – eram în faza de răzuit pereţii, pregătit şi lipit tapetul) i-am solicitat agresorului 7.300 de lei. Radu, căci aşa îl chema pe cel care mi-a pus piedica şi m-a împins, a fost de acord cu suma solicitată de mine, drept care am încheiat o hârtie între noi doi.
Nu ştiu să fi trecut două săptămâni şi Radu a început să mă sune aproape zilnic şi să-mi spună că nu are bani, că a cheltuit mult cu plecarea lui (şi a soţiei), în vară, în RFG (asta, pe când altora, cu greu li se aproba să călătorească doar în „lagărul socialist”, şi numai o dată la un interval de doi ani!). După ce mi-a tot băgat în cap că nu are bani, a venit cu propunerea ca mătuşa lui din RFG (care nu îi era mătuşă – el cică îngrijea aici un mormânt al acelei aşa-zise rude) să-mi dea 400 (patru sute) de mărci vest-germane.
I-am spus foarte clar că eu nu am nevoie de mărci vest-germane, că eu am în cont 100 (o sută) de dolari, cu menţiunea „pentru turism” şi nu-mi trebuie alţi bani!
Atât m-a tot sunat şi s-a tot milogit, încât, după vreo şase săptămâni de la incident, m-a făcut să accept propunerea lui. „Uite care-i treaba: mie nu-mi dai banii în mână. Mi-i pui în cont, cu menţiunea «pentru turism»” „Ţi-i trimite mătuşa mea din Germania!” „Fii atent, dacă banii nu ajung în 60 de zile, să ştii că eu te dau în judecată. (Cineva îmi spusese că plângerea penală poate fi făcută doar în primele 60 de zile de la incident, după care nu mai poţi face nimic!). S-ar putea ca banii să fie pe drum, să nu ajungă în 60 de zile şi eu să te dau în judecată; primesc şi banii şi eşti dat şi în judecată!” „Nu, că facem o hârtie…” Nu mi-am dat seama că începusem a fi tras pe sfoară. În corectitudinea mea exagerată, devenisem grijuliu ca nu cumva el să se păcălească; să-mi dea şi banii şi să-l dau şi în judecată. Am scris o hârtie (culmea, eu am scris-o!) fără cap şi fără coadă din care rezulta că el îmi punea în cont 400 de mărci vest-germane, în schimbul a 7.300 de lei.
În plus, ne-am vorbit ca înţelegerea să rămână doar între noi doi!
După scrierea acelei hârtii, de unde ofiţerul de securitate care răspundea de întreprinderea noastră nu fusese interesat de incident, brusc, după atâta timp, m-a abordat şi m-a întrebat ce s-a întâmplat pe când fusesem eu ofiţer de serviciu. I-am povestit aproape totul şi, când ne-am despărţit, m-a întrebat dacă mai am ceva de declarat, simţind o nesiguranţă în vorbele mele. „Nu!” Întrebarea lui m-a făcut să devin suspicios. „Oare nu cumva a aflat de cele 400 de mărci vest-germane?!”
Suspiciunea mea s-a adeverit când am fost chemat la Securitate şi a trebuit să-i explic unui alt ofiţer cum s-a ajuns la înţelegerea aceea de 400 de mărci vest-germane. Respectivul ofiţer de securitate mi-a lăsat impresia că m-a înţeles şi că era de partea mea. Am vorbit diverse şi ne-am apropiat mai bine. Prinzând curaj, i-am povestit cum şase luni la rând am fost penalizat fiindcă am avut curajul să-i spun şefului meu (inginer şi el, slab pregătit, probabil cu liceul şi facultatea la seral) că nu se pricepe şi că, din cauza lui, munca a nouă oameni, timp de o jumătate de an, a fost aruncată toată la coş! „Aşa-i o cloacă în fabrica aceea…” mi-a zis ofiţerul, proaspătul prieten al meu. „Dumneata nu procedezi bine. Nu trebuie să te pui în gură cu ei. Mai bine zici ca ei, vii la noi şi…” mi-a întins o foaie de hârtie şi un pix. Mi-a trecut un fior rece pe şira spinării. „Din câte înţeleg, vreţi ca eu să devin informator al Securităţii. Eu nu pot să fac aşa ceva. De fiecare dată, când am avut ceva de spus, am spus-o… Chiar dacă am avut de suferit după aceea… M-am băgat chiar şi pentru colegi de-ai mei, pedepsiţi pe nedrept…” „Văd că citiţi literatură de specialitate” mi-a zis el, şi am trecut la alte subiecte. Mi-a povestit cum, la Bacău, cineva a spus că nu-i bine să fie pus nu ştiu ce şurub la fabricarea unui elicopter. Totuşi a fost folosit acel şurub şi elicopterul a căzut în Polonia, unde fusese livrat. A ţinut ca eu să înţeleg că munca informatorului era foarte importantă!
…Am discutat apoi orice altceva şi, ieşind din clădirea Securităţii, ne-am întâlnit cu un alt ofiţer de securitate, pe care eu îl cunoşteam, fiind vecinul unui prieten de-al meu, ba chiar de pe vremea când trecea cu bicicleta prin sat la noi, dinspre Prelipca înspre Suceava. I-am invitat la mine şi am băut câte ceva, timp în care s-au spus mai multe bancuri, pe diferite teme. Reţin că ofiţerul de securitate care m-a chemat la el a zis că vizitele de lucru ale lui Ceauşescu se numeau „noile aventuri ale lui Pingelică”! Probabil m-a provocat sa-mi dau drumul la gură cu bancuri pe aceeaşi temă!
Având certitudinea că Radu m-a pârât la Securitate, m-am dus la Parchet şi am depus o plângere penală; am dat drumul circului! După ce mi s-a luat o declaraţie, au fost chemaţi la Parchet toţi martorii prezenţi la incident (inclusiv cel care abia se ţinea pe picioare şi umbla prin curtea fabricii „ca furtunul de la aragaz”, precum remarcase portarul fabricii), plus câteva persoane din conducere. În paralel, partidul (PCR) nu a putut sta deoparte şi i-a chemat la raport şi beştelire pe secretarul de partid pe fabrică, pe director şi pe încă vreo câţiva!
Ca să vezi cum au decurs lucrurile: în loc să-i ia la rost pe consumatorii de băuturi alcoolice din biroul „colaborări”, au început să mă frece pe mine. S-a ţinut chiar un COM (Consiliul Oamenilor Muncii) prin care eu am fost găsit vinovat, în principal, de două lucruri: că „nu am ştiut să gestionez o situaţie de criză” şi că dintotdeauna, de când a venit respectivul în fabrică, eu am încercat să obţin valută de la el. S-a mai insinuat că eu am mai avut ruptă acea mână, cu ani în urmă, şi că dacă Radu mi-a pus piedică şi m-a împins pe spate, nu era atât de grav! Greşeala a fost a mea, că nu am ştiut cum să cad; că mâna oricum trebuia să se mai rupă încă o dată, cândva!
S-a luat o primă măsură cu mine, în sensul că s-a dat o decizie prin care am fost transferat de la „Atelierul de Proiectare Maşini-Unelte” la „Fabrica de Aparate de Măsură şi Control” (ca tehnolog), unde nu era specialitatea mea; dar, probabil trebuia să fiu găsit şi incompetent.
Întreg bâlciul, de la incident şi până la închiderea lui, a durat aproape şase luni. Radu a venit la mine să-mi dea 9.000 (nouă mii) de lei şi să-mi retrag plângerea penală. „De ce să-mi dai 9.000?! Ne-am înţeles doar cu 7.300 de lei, apoi tu ai venit cu pro-punerea de a-mi da 400 de mărci vest-germane… Lasă că ai să-mi dai poate 1.000 de lei, cât va hotărî instanţa.” Cercetarea penală înainta şi gogoaşa tot creştea! Din când în când, se mai auzea că un altul din conducere a fost chemat la partid, pentru a da explicaţii în legătură cu consumul de băuturi alcoolice în întreprindere şi cu agresarea ofiţerului de serviciu. Secretarul de partid pe fabrică (eu nu eram membru PCR) m-a chemat în biroul lui şi mi-a spus cumva prieteneşte: „Am fost sus. Am văzut dosarul. Vei fi condamnat!” Acel secretar de partid, inginerul slab pregătit, despre care am mai pomenit ceva mai înainte, încă nu se lămurise cu cine avea de a face! S-o fi gândit că voi fi gata să fac pe mine de frică, şi că voi renunţa la plângerea penală. „Dacă în ţara asta se face puşcărie pentru aşa ceva, eu am să fac puşcărie!”
Nu mi-am retras plângerea penală şi eram hotărât să merg până la capăt. La un moment dat a intervenit Mihai, care, în după-amiaza incidentului, fusese ofiţer de serviciu din partea conducerii şi, deşi aflase atunci ce s-a întâmplat, nu a consemnat în procesul-verbal pe care l-a întocmit la terminarea serviciului. Probabil se simţea vinovat că n-a făcut-o. A venit la mine de mai multe ori şi m-a tot rugat să-mi retrag plângerea penală, în schimbul a 9.000 de lei. Poate au durat o lună rugăminţile lui Mihai, timp în care eu rămâneam acelaşi hotărât să nu renunţ. „Te rog fă-o pentru mine!”… Până la urmă, m-am înmuiat şi am acceptat propunerea.
Mihai mi-a adus cei 9.000 de lei, dar când i-am numărat erau doar 8.900 de lei. În scurt timp, în prezenţa lui Mihai, Radu mi-a adus şi diferenţa de 100 de lei…
„Acum, mulţi or să fie curioşi să afle cum s-a terminat. Nu spuneţi la nimeni nimic!… Ne-am împăcat, şi gata!” a ţinut Mihai să ne sfătuiască. Am fost cu toţii de acord şi ne-am strâns mâinile.
Am mers la Parchet şi mi-am retras plângerea penală, numai că în fabrică apăruse deja zvonul că „s-a ţinut Papuc tare, dar la Parchet i s-a spus să accepte 1.500 de lei şi să fie mulţumit!”
Într-o zi, intrând cu nu mai ştiu ce problemă la inginerul-şef, acesta, din curiozitate, m-a întrebat dacă Radu mi-a dat 1.500 de lei. „Nu! Radu mi-a dat doar 100 de lei. În schimb, Mihai mi-a dat 8.900 de lei. Vă rog să-l întrebaţi pe Mihai de unde a avut acei bani.”
CONSTANTIN PAPUC
P.S. CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii)
Raport strict secret – exemplar unic (din Dosarul de Urmărire Individuală a ing. Papuc Constantin): „Având în vedere faptul că Radu este sursă a organelor noastre cu numele conspirativ «OVIDIU», acesta mi-a dat un telefon şi a solicitat să mă vadă deoarece are o problemă deosebită să-mi comunice. (…) Acesta mi-a relatat că ing. Papuc i-a solicitat pentru a se putea împăca suma de 400 de mărci vest-germane întrucât în cursul anului 1987 doreşte să plece împreună cu soţia sa în vizită în Occident iar el nu are în cont decât suma de 100 dolari, sumă care nu-i ajunge. Am sfătuit sursa să-l pună să scrie «înţelegerea» respectivă şi să mi-o aducă mie.”
29.01.1987 / Lt. maj. CIUBOTARIU C.
Comentarii