De la Octavian Goga ne-au rămas puţine pagini inedite, acestea fac parte dintr-un jurnal redactat la Iaşi în perioada 17 noiembrie – 26 decembrie 1916, intitulat “Firimituri dintr-o prăbuşire”.
Fireşte că nu toate judecăţile lui Octavian Goga sunt drepte, ele conţin chiar unele impietăți, dar ele au fost scrise într-o perioadă dramatică pentru patria noastră.
La 27 august 1916 România declară război Austro-Ungariei. Ostaşii români înaintează în Transilvania până la marginea Sibiului şi în apropierea Sighişoarei. Frontul din Dobrogea mergea însă prost. Pentru a-l întări se iau trupe din Transilvania. În noiembrie, germanii pătrund pe Jiu spre Craiova. O altă armată germană trece Dunărea pe la Zimnicea. Românii se retrag spre Bucureşti, dar capitala cade în mâinile duşmanului la 23 noiembrie 1916. În aceste condiţii dramatice armatele noastre şi o bună parte a populaţiei se retrag spre Moldova.
Marcat de această prăbuşire a României în 1916, iată ce nota „poetul durerii naţionale” în jurnalul său în perioada mai sus menţionată:
“Pământul Moldovei e înţesat de morminte. E zăpadă şi ger cumplit şi oamenii sunt vânzoliţi de ici-colo. Pretutindeni instabilitate şi nelinişte. Mizeria, foametea, tifosul exantematic se întind ca un păianjen negru şi hidos. Peisajul e înfiorător, răni sângerânde, feţe mutilate, pretutindeni cârje, bandaje şi durere.
Bucureştiul, acum, după trei luni de război, e aninat de un fir de păr, evacuat, dezorganizat, părăsit de lume, aşteptăm să cadă toată ziua…
Iaşul, tixit de fugarii din capitală, se zbate să-i hrănească. Jur împrejur se frământă mulţimea de băjenari, strigă, se agită, caută camere… Pe feţe, cu toate astea nu vezi întipărite tragedia prăvălirii unui popor. Aceleaşi femei uşurele, aceleaşi glume curente la politicieni. Note de cinism, o universală laşitate, ofiţeri cu duiumul, pe străzi fără să fi văzut frontul, ajunşi de batjocora ruşilor, cocote de la Bucureşti cu obrazul spoit. Un spirit de renunţare, o pregătire pentru fugă mai departe. Inacţiune absolută pe toată linia.
Ţară căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi în moralişti, miniştrii care s-au vândut străinătăţii în toate mandatele, deputaţi contrabandişti.
Am maimuţărit Occidentul, ne-am spoit la repezeală o faţadă, amăgindu-ne că după ea, avem aceleaşi rosturi şi noi ca şi oamenii civilizaţi. Acum faţada a crăpat şi-n urma ei ni s-a dezvăluit dincolo de paravan cel mai murdar colţ de Orient putred.
Niciodată nu am crezut că în sufletul meu se poate acumula atâta dispreţ, cât simt astăzi pentru lumea de aici pusă să ne conducă.
Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e ca o epidemie înfricoşată de meningită morală.
Trebuia să ajungem aici unde suntem, deoarece corupţia e la baza acestei ţări; toţi fură.
Armata e în descompunere, urmând pilda întregii societăţi cu moralul nul. În faţa tragicului dezastru – aici apatia se menţine. Piaţa Unirii cu aglomeraţia ei nu-ţi dă aspectul unor zile de înmormântare, oamenii se freacă unii de alţii, liniştiţi, aproape senini. Pe la colţuri trece câte-un milionar proaspăt, având aerul că e preocupat de soarta ţării… Probabil îşi face planul unde să găsească un colţ de siguranţă mai confortabil.
Germanofilii ridică capul… Cei care vin de la Bucureşti spun că Marghiloman opreşte lumea acolo ,«pe răspunderea lui». Panica a făcut un om al zilei din acest cameleon imbecil – unul din figurile tipice ale politicianismului din România – cu toată aparenţa manierelor occidentale suprapuse pe un scârbos fond balcanic. El primeşte acum, el făgăduieşte, el calmează lumea alarmată.
Bucureştiul, capitala politicianismului venal, cetatea de carton a samsarlâcului liberal şi-a takismului libertin, a căzut.
Ocuparea capitalei, rămasă pe mâinile germanofililor, n-a zguduit cu putere deosebită lumea de aici, de la Iaşi. Nici poporul, nici figurile de politicieni refugiaţi la Iaşi nu le-am văzut resimţind cu vreo reacţiune mai puternică groaznica catastrofă.
E ceva straniu în toată fiinţa noastră, nici voinţă, nici revoltă, suntem poporul cel mai nepregătit politiceşte şi cu nivelul moral cel mai scăzut. Nu ne-am putut ridica încă ca naţie la concepţia unui ideal politic, care să ne stăpânească nervii şi să ne agite. Nu este nici o putere de tresărire, nici un gând de pedeapsă, nici o revoltă a moralului pălmuit. Politicieni venali şi o populaţie flămândă nu pot susţine credinţa într-o idee. Neam bolnav fără vreme, cu un trecut trist, cu o alcătuire socială nenorocită, cu o clasă conducătoare în care s-au amestecat o mulţime de elemente străine, hotărât nu suntem un popor războinic. Impulsurile vechi de vitejie mai răsar pe ici pe colo pe la soldaţii smulşi din ţărănime, dar nefiind susţinute de o conducere pricepută sau îndrăzneaţă rămân fără rezultat.
Mi-au venit în minte cuvintele cinice spuse de Maiorescu înainte de a părăsi Bucureştiul: «Muntenia subt Nemţi, Dobrogea subt Bulgari, Moldova subt Ruşi».
– Doamne, acesta să fie idealul naţional?
A trebuit acest cataclism ca să crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei.”
Prof. CONSTANTIN TÎRZIU
Comentarii