Practica Postului este recomandată de Mântuitorul Iisus Hristos ca o necesitate organică, de refacere şi de uşurare a strădaniei spre desăvârşire, pentru că El întâi ne-a învăţat cum să ne rugăm şi să postim. Mai mult, Sfântul Vasile cel Mare îmbărbătează pe fiii Bisericii pentru a le susţine speranţa de viaţă desăvârşită şi zice: omule, dacă vrei să trăieşti mult, posteşte mult. Nu putem decât să recunoaştem smerit cât de actual dietetician şi bun demograf nemalthusian este acest sfânt părinte capadocian al Bisericii, care a trăit în veacul al IV-lea de la Hristos. Dacă în accepţia comună şi generală postul este reţinere de la mâncăruri de origine animală şi de la plăceri vicioase, în spiritualitatea ascetică ortodoxă el este unit întotdeauna cu rugăciunea şi milostenia pentru a duce biruitor bătălia capitală contra duhurilor răutăţii, după cum atenţionează sfântul apostol Pavel în Epistola către Efeseni: căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (6, 12). Aceeaşi învăţătură găsim la sfântul evanghelist Matei (17, 21 – dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post) şi la sfântul evanghelist Marcu (9, 29 – El le-a zis: acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post).
Misiunea Bisericii în lume este şi de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a personalităţii umane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şi nu din vremelnicie şi moarte, precum şi convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăţia timpului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie. Mijloacele şi metodele misiunii Bisericii pentru a realiza comuniunea fiilor ei în Hristos sunt lucrările divino-umane hristice, adică Sfintele Taine, practicile ascetice,şi virtuţile. Practicarea virtuţilor divino-umane: credinţa, rugăciunea, postul, dragostea, umilinţa, smerenia, deplina compasiune şi dăruire de sine, milostenia şi celelalte, întăreşte pe fii Bisericii în unitate, comuniune şi sfinţenie, trăindu-L personal pe Hristos, atât ca unitate a propriei sale personalităţi cât şi ca esenţă a unităţii sale cu pliroma Bisericii, cu ceilalţi membri ai trupului teandric al Domnului.
În traseul ei istoric, Biserica este ispitită de duhul lumesc şi de prinţul lumii acesteia, de adaptare la omenitatea fără Hristos, atee ori antitee, de permanentul fenomen al secularizării şi hedonismului, de aggiornamento. Cu atât mai mult în zilele de astăzi este neapărată nevoie de propovădui, de a răspândi semenilor mai ales prin trăire, mijloacele teandrice de care am făcut vorbire mai sus. Noua umanitate despiritualizată şi desacralizată, a Marii resetări, care îşi trăieşte aventura existenţială în idolatrie tehnologică, confortabilă, utilitaristă, ezoterică şi erotică, parcurge o criză moral-spirituală. Cetăţeanul naţional, european şi universal a dobândit o mentalitate în spiritul vremii/după moda timpului, slujind valorilor şi idealurilor „supreme” ne-evanghelice –„pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii”. Este exact opusul culturii ascetice şi misiunii sfinţitoare a Bisericii, care dezvoltă în fiii Învierii chipul lui Dumnezeu prin practicarea virtuţilor ascetice. Iar mediul spaţio-temporal pentru acest tip de viaţă „în Duh şi în Adevăr” nu este altul decât perioadele posturilor bisericeşti.
Posturile sunt perioadele de răstignire a viciilor dezumanizante şi renaştere duhovnicească, de competiţie şi atletism duhovnicesc, când efortul credinţei dă răspuns chemării Domnului de a ajunge la El „toţi cei osteniţi şi împovăraţi”. Cu precădere în perioadele de post regăsim „patria” originii creştinismului şi a Bisericii, duhul de viaţă vivificator al Crucii ostenelilor, mai exact duhul de viaţă mucenicesc şi dispoziţia martirică, ambele antiseculare şi în răspărul oricărui „spirit al vremii”. Dar cu deosebire se dezvoltă şi se impune în perioadele posturilor virtutea divino-umană a rugăciunii, printr-o intensificare a vieţii cultice şi ascetice ca suflet în sufletele trăitorilor, căci sunt mijloace oferite de Hristos spre a curăţi nu numai persoana umană, dar şi societatea, oamenii – prieteni şi vrăjmaşi, neamul omenesc, de orice necurăţie şi de păcate. Calitatea rugăciunii dobândită în posturi are echivalent în rugăciunea persecutaţilor în numele Domnului, a mucenicilor şi a martirilor, iar aceasta este dovedită de mulţimea monumentelor literare de spiritualitate, patristice, clasice şi contemporane, de memorialistica contemporană, de tip filocalic, apologetic şi martirologic. Din aceste considerente avem nevoie astăzi de modele de astfel de rugători, mai vechi şi mai recenţi, cu atitudine isihastă şi mărturisitoare, de trăitori incandescenţi ai unei astfel de rugăciune. Mai mult, rugăciunea şi postul nu devin virtuţi izolate, căci ele sunt parte a unui întreg dimpreună cu dragostea, răbdarea, umilinţa, smerenia, milostenia, eroismul şi atitudinea mărturisitoare în faţa agresiunilor seculare antibisericeşti, iar toate la un loc făuresc „naşterea din nou a lumii”, iniţiată de Domnul Însuşi prin Biserica Sa.
Din fericire pentru Creştinismul românesc şi cultura românească, continuitatea apostolică a acestor pilde de vieţuire a străbătut până în post-modernitatea noastră, atât de secularizată şi tiranizată de binefacerile cu forţa a feluritelor ideologii şi dictaturi, fie ele filosofice, ştiinţifice, politice, medicale etc, toate de factură mai degrabă anticlericală, new-ageistică. Este neîndoielnic că lumea romănească şi numai, a încorporat deplin în viaţa-i bisericească aceste pilde de vieţuire, bucurându-se în ultimele opt decenii de lucrarea lor luminătoare şi vindecătoare. Pe unii i-am cunoscut şi noi, contemporanii lor, avându-i la nesilită şi vindecătoare evlavie. De la ei am învăţat şi învăţăm pocăinţa şi mărturisirea păcatelor, spre progres duhovnicesc, cu deosebire în perioada posturilor bisericeşti. Tot de la sfântul Vasile cel Mare aflăm: Fiecare dintre cei supuşi (Domnului – n.n.) dacă vrea, cu adevărat, să facă progres însemnat şi să ducă o corespunzătoare poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie să nu păstreze secretă, în sine, nici o mişcare a sufletului său şi să nu spună nici un cuvânt fără să-l fi cercetat cu atenţie, ci să-şi deschidă tainele inimii lui acelora dintre fraţi care sunt încredinţaţi să poarte de grijă cu iubire şi compasiune de cei bolnavi. E drept că ascunderea păcatului este de folos pentru a ne menţine respectul ce ni se acordă. Dar dacă am ascuns ceva cunoştinţei oamenilor, putem tăinui acest lucru în faţa lui Dumnezeu? (Tertulian, 150/160-240/250). Iar de la sfântul Ambrozie al Milanului (339-397) mai aflăm: rară este recunoaşterea păcatului, rară este pocăinţa, rară chiar folosirea acestui cuvânt la oameni, căci se împotriveşte firea, se împotriveşte ruşinea. Pentru ca sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) să ne vină în ajutor, atenţionându-ne: ruşine e să păcătuieşti, nu să-ţi mărturiseşti păcatele; oare de aceea ne porunceşte Dumnezeu să ne mărturisim, ca să ne osândească? – nu!; nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne ierte!
Postul Naşterii Domnului, pe care îl parcurgem, este recunoscut şi practicat ca un post al bucuriei căci Fiulului Dumnezeu se smereşte deplin şi se face om prin întruparea din Fecioara Maria. Este o ofrandă după modelul celor trei magi de la Răsărit, un rodin tradiţional românesc sui generis, este un timp al sonorităţii mesianice a colindelor, pentru a recâştiga inocenţa copilăriei şi întâmpinarea Pruncului Iisus, a lui Emanuel, care are a ne vorbi multe şi mari din partea Tatălui ceresc şi a ne înveşnici cu viaţa Sa euharistică. El recomandă postul discret, nefăţarnic: când postiţi, nu fiţi trişti, ca făţarnicii;…să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Mt. 6, 16-18). Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Nu în ultimul rând, pentru a aduce pacea de sus peste dezbinarea, revoltele şi războaiele patimilor fundamentale ale umanităţii (a se vedea Dr. Nicolae C. Paulescu, Fiziologie Filosofică, Cele patru patimi fundamentale şi remediile lor).
Pr. prof. MIRCEA BEJENAR
Comentarii