Părintele Ioanichie Sturzu a fost vestit alinător al suferinţelor omeneşti cu ajutorul plantelor medicinale. S-a născut în comuna Pipirig şi a fost în tinereţe păstor de oi. Apoi, iubind viaţa călugărească, a luat jugul lui Hristos în Mănăstirea Secu şi era în toate foarte ascultător, blând la cuvânt şi milostiv.
Milostenia către aproapele o săvârşea părintele Ioanichie atât ca arhondar, prin primirea credincioşilor la arhondaric (camere de oaspeţi), cât mai ales prin îngrijirea bolnavilor de reumatism, cu propriile sale mâini. Fiind un bun cunoscător al plantelor medicinale, părintele Ioanichie le aduna din vreme, le prepara şi aştepta să le folosească. Nu departe de chilia lui, avea o casă cu patru încăperi, un fel de bolniţă cu paturi şi căzi pentru baie. Aici primea gratuit oameni din sate, bolnavi de reumatism, pe care îi ţinea până se simţeau mai bine.
Iar tratamentul îl făcea astfel: mai întâi cerea bolnavilor să se mărturisească de păcatele lor; apoi îi pomenea la biserică şi la Sfântul Maslu; le pregătea zilnic băi calde din plante, pe care le prepara cu mâinile sale. La amiază aducea bolnavilor mâncare de la trapeză şi aşa continua bunul nevoitor timp de 15-20 de zile. Mărturiseau bătrânii care l-au cunoscut pe părintele Ioanichie, că bolnavii care se tratau la el se întorceau mai sănătoşi la casele lor, iar unii dintre ei se vindecau definitiv cu rugăciunea şi cu tratamentul său. Pentru o nevoinţă ca aceasta, numele şi milostenia părintelui Ioanichie erau cunoscute peste tot.
Aceasta a fost osteneala sa timp de 25 de ani. Apoi, îmbolnăvindu-se şi el ca un muritor, în anul 1943 s-a mutat la cele veşnice, unde nu este durere nici întristare, nici suspin. (Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 546 – 547)
Comentarii