„În vremea aceea se apropiau de Iisus toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Dar fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. Atunci a zis către ei pilda aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? […] Zic vouă că tot aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”.
Cele două parabole de astăzi, rostite de Hristos, au în vedere primirea generoasă pe care o face Dumnezeu cu bucurie ca răsplată pentru o pocăinţă sinceră. Sigur, contextul în care au fost rostite ambele este sugestiv şi important, deopotrivă. Învăţătura Domnului atrăgea ca un magnet pe diferiţi păcătoşi, dar mai ales pe perceptorii de taxe şi impozite, cunoscuţi pentru abaterile constante. Scopul celor două învăţături este acela că în ochii veşnic deschişi ai lui Dumnezeu există o licărire de speranţă mereu vie pentru cel care regretă răul comis, în acelaşi fel în care se taxează falsitatea persoanelor care, mulţumite de faptele făcute, li se pare că în faţa milostivirii divine atitudinile lor au un oarecare merit.
Faptele bune, unite cu sinceritatea smerită a celor drepţi, nu au nevoie de „ţarc”, deci nu trebuie îngrădite, ele fiind puse în echilibru de umilinţa izvorâtă din conştientizarea permanentă a nimicniciei creştinului implicat şi perseverent. De aceea grija lui Dumnezeu se uneşte cu mila doar în momentul în care păcătosul îşi conştientizează eroarea şi se reorientează, ţintind spre Împărăţia lui Dumnezeu descoperită în atitudinile modestiei pământeşti.
Traiul modest nu înseamnă altceva decât a ne strădui să punem în lumină slava lui Dumnezeu. În acest caz, încercarea plină de nădejde stăruitoare apare în viaţa creştinilor sub simbolismul luminii faptelor bune, roade ale pocăinţei.
Din acest motiv, în cea de-a doua parabolă, femeia care pierde drahma poate fi interpretată ca simbol al Duhului Sfânt care se apleacă cu mare atenţie asupra celor ce, cu inimi pline de sinceritate, caută să împlinească voia lui Dumnezeu. Starea de nepăsare nu poate să fie simbolizată mai bine decât prin imaginea clară a monedei sau a drahmei: un obiect fără viaţă. Păcatul comis, oricare ar fi acesta, ne privează de beneficiile aduse de virtuţi şi, din acest motiv, prin Taina Spovedaniei nu facem altceva decât să curăţăm bine tot praful, toată înceţoşarea mortificată a întunericului, făcând loc Sfântului Duh. Astfel vom primi ajutor să putem vedea limpede gravitatea rădăcinii păcatului şi să o luminăm cu har, adică să reuşim să înlocuim ofensa adusă lui Dumnezeu prin manifestarea sinceră a unui itinerar drept, care însoţeşte viaţa celor ce, lipsindu-se de efectele negative ale răului, reuşesc să împlinească voia lui Dumnezeu.
Pr. CLAUDIU-IOAN COMAN
Comentarii