Ediţia din 15 iulie 2017 a manifestărilor culturale Sub semnul Lovineştilor s-a desfăşurat la o zi după rotunjirea a 33 de ani de la trecerea pe tărâmul veşniciei a iniţiatului în ştiinţa tradiţională2, Vasile Lovinescu, gânditorul care a întemeiat la Bucureşti un cerc de studii şi meditaţie tradiţională, pe care l-a numit Fraternitatea lui Hyperion.
O ipostază inedită a preocupărilor lui Vasile Lovinescu o reprezintă memorialistica, rândurile de faţă având drept obiect ultimele articole publicate de scriitor în publicaţia suceveană Pagini bucovinene, supliment literar al revistei Convorbiri literare de la Iaşi. Trebuie precizat că publicaţia Pagini bucovinene, cu apariţie în perioada 1982-1989, l-a avut redactor pe profesorul universitar Mihail Iordache, cel care a iniţiat/editat, după 1989, Bucovina literară, revista Societăţii Scriitorilor Bucovineni, care apare şi în prezent.
Sursa documentării pentru prezenta comunicare o reprezintă lucrarea Vasile Lovinescu, Eseuri şi amintiri,3 ediţie îngrijită de Marius Vasileanu şi Florin Mihăescu, editată de Marius Cojocariu, drept „un omagiu şi o recunoştinţă la împlinirea a o sută de ani de la naşterea scriitorului”, după cum afirmă redactorii în prefaţă.
Ultima secţiune a cărţii, intitulată Amintiri 1983, cuprinde şase articole scrise de Vasile Lovinescu şi publicate succesiv, în numerele Paginilor bucovinene din februarie până în iunie 1983, la care se mai adaugă unul în numărul din septembrie1983, textele respective fiind ultimele pagini ale autorului, din ceea ce s-a publicat şi cunoaştem până astăzi.
Cunoscătorii ştiu că, din 1980, Vasile Lovinescu se afla în anonimat la Fălticeni, în ultima din retragerile sale spirituale, aşteptându-şi în oraşul natal „marea trecere în ţara de dincolo de negură”, cum îi plăcea să afirme.
Ceea ce pe mine m-a minunat a fost resortul ascuns care l-a determinat să colaboreze „ajuns aproape octogenar“ la o revistă literară, ştiut fiind că nu mai publicase în revistele din ţară din 1933-1934 (după colaborări la Vremea, Adevărul literar şi artistic, precum şi Credinţa, reviste la care publicau atunci şi Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran), iar, în străinătate, publicase doar între 1936-1937, în câteva numere ale revistei Études Traditionnelles, sub pseudonimul Geticus, un studiu de istorie şi geografie mitică, intitulat La Dacie Hyperboréenne4.
Printr-una din acele coincidenţe semnificative, pe care doar destinul miraculos le poate potrivi, aceste ultime scrieri ale iniţiatului de la Fălticeni apar aşadar în anul 1983, an în care eu finalizam studiile de filologie la Universitatea din Suceava, în publicaţia al cărei redactor era profesorul meu de literatură, regretatul magistru Mihail Iordache5. Mi-amintesc limpede cum îndrăgitul meu profesor, admirabilul om de cultură Mihail Iordache, venea cu fiecare nou număr al Paginilor bucovinene sub braţ, împărtăşind cu noi, studenţii lui, bucuria acestei noi realizări culturale.
M-am întrebat cu uimire abia acum, aflând de întâlnirea celor două spirite care mi-au marcat formaţia intelectuală – profesorul meu de literatură din facultate şi iniţiatul de la Fălticeni în lumea căruia m-am insinuat, citind şi scriind despre lucrările sale de hermeneutică6 – :cine îl va fi chemat pe „monarhul ascuns” de la Fălticeni, în chiar ajunul trecerii sale dincolo de pragul acestei lumi, să-şi publice amintirile cele mai îndepărtate ale mirabilei sale obârşii?
Am solicitat informaţii doamnei Rodica Iordache, distinsa soţie a profesorului, ea însăşi filolog şi cercetător reputat, despre contextul în care Mihail Iordache s-a apropiat de lumea Lovineştilor. Astfel, am aflat că, în calitatea sa de vicepreşedinte al Comisiei Judeţene de Cultură, în anii ’70 ai secolului al XX-lea, Mihail Iordache a oferit suport ştiinţific la constituirea Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, instituţie muzeistică inaugurată în anul 1972, în casa familiei Lovineştilor, donată statului român de fraţii Horia şi Vasile Lovinescu. Dese au fost întâlnirile lui Eugen Dimitriu, muzeograful Galeriei… cu omul de cultură Mihail Iordache, care şi-a pus astfel cu discreţie amprenta întemeietoare peste noua instituţie prin sfaturi, idei, sugestii, soluţii.
Aşadar, la întrebarea de mai sus, un răspuns posibil ar fi că, prin frecventarea Galeriei…, Mihail Iordache l-a întâlnit pe Vasile Lovinescu şi i-a cerut direct colaborarea la publicaţia pe care o redacta. Mai mult, cunoscându-i profesorului meu spiritul justiţiar şi flerul infailibil în a recunoaşte valoarea autentică şi obiceiul de a-şi asuma dificultatea de a sfida constrângerile de ordin politic ale epocii, îndrăznesc să ofer eu însămi un răspuns: criticului şi istoricului literar Mihail Iordache n-avea cum să-i scape valoarea inedită a lucrării Al patrulea hagialâc, singura lucrare a lui Vasile Lovinescu, publicată antum, în 1981. Având legături profunde, afinităţi elective cu spiritele singuratice şi ştiindu-l la Fălticeni pe deţinătorul unei cunoaşteri spirituale singulare, Mihail Iordache nu putea să-i ignore prezenţa şi nu putea rata şansa de a-i solicita colaborarea la o publicaţie al cărei redactor era.
Pe de altă parte, cunoscătorului istoriei şi geografiei mitice a lumii, lui Vasile Lovinescu, i se cuvenea să încheie circular călătoria iniţiatică, printr-o restituire necesară: o reflecţie retrospectivă asupra spaţiului şi timpului a văzut lumina lumii.
Numitorul comun al celor şase articole de referinţă îl constituie laitmotivul amintirii, înţeleasă simbolic drept experienţă de cunoaştere a spaţiului şi timpului etern: Proiecţia în trecut e o incantaţie magică pentru că exprimă timpul. Trăim prezentul în succesiunea implacabilă a acelor ceasornicului şi a anotimpurilor. Dar cufundată în trecut, succesiunea nu mai este secvenţă, ci simultaneitate. Clipele se imobilizează şi tocmai prin această imobilitate, straniu paradox, capătă viaţă7.
Tema comună a articolelor este evocarea locurilor şi oamenilor din Fălticenii începutului de secol XX, în icoane lirice de o tulburătoare emoţie şi de o impresionantă forţă de sinteză.
Excepţie face articolul Două steme, având ca pretext două desene ale lui Mateiu Caragiale publicate în revista Manuscriptum, nr. 3 din 1972, prilej pentru Vasile Lovinescu de a-şi proba excelenţa în materie de heraldică, explicând mitul fondator şi clarificând semnificaţia stemei Moldovei: Mitul se naşte deasupra timpului şi spaţiului […].Toată istoria Moldovei este vitalizată de sacrificiul bourului alb, cu cap de balaur.(op.cit.,p.155)
Toate celelalte texte cu titluri sugestive (Amintiri…, Folticenii de vis, Despre peisajul liric, Aurel George Stino, Permanenţe. O carte de amintiri) relevă circularitatea preocupării scriitorului de a restitui, prin frânturi de memorie, ceea ce rămâne memorabil.
Admirabilă şi cuceritoare este capacitatea de sugestie, la care se adaugă spiritul critic lucid şi talentul de portretist, în schiţarea galeriei figurilor remarcabile care i-au populat lumea începuturilor: Tata, om cu carte, călător impenitent, care simţea Europa ca pe o singură ţară, „sage citoyen du vaste univers”(p.147), în vreme ce mama, aducea în miezul de Moldovă în care mă închegam un flux ardelenesc din Ţara Haţegului şi în vine din sângele lui Ion Budai-Deleanu(p.148).
Unchiului său, istoricului şi criticului literar Eugen Lovinescu, îi recunoaşte influenţa modelatoare: Ceea ce a izbit, ceea ce a impregnat cu o dâră de neşters adolescenţa, tinereţea şi maturitatea mea a fost exemplul admirabil al unui om consacrat în întregime, topit în opera lui. (op.cit.,p.148). Întâlnirea cu Theodor Stefanelli, academician, prieten şi coleg de universitate cu Mihai Eminescu, întâlnire mediată de E. Lovinescu, rămâne un instantaneu anecdotic: Stefanelli a avut bunătatea să-mi întindă mâna cu politeţea lui aulică. Nu pot uita gravitatea cu care Eugen Lovinescu mi-a spus după despărţire: „Nu uita că ai strâns o mână care a strâns-o pe a lui Mihai Eminescu”(op.cit.,p.149).
Un portret inedit este cel al povestitorului Ion Dragoslav căruia îi recunoaşte talentul literar în genul scurt fantastic, ilustrând opinia cu Povestirea Bisericuţei din Huci: o capodoperă a genului fantastic în literatura română, acest foarte vechi şi nobil gen care nu suferă mediocritatea şi vulgaritatea […], o îmbinare convingătoare între credibil şi incredibil, o cumpănire perfectă de însuşiri antinomice, realismul transfigurat, fantasticul realizat ca element al vieţii cotidiene, care capătă astfel o dimensiune pipăibilă, dar incomensurabilă. E viaţa satului românesc dintotdeauna, dar metamorfozat în lumina lină a Tărâmului nevăzut, pe care nu o ştii de unde vine. (op.cit.,p.150).
O altă icoană este cea a vărului său mai mare, Anton Holban, un jupuit de viu […], refuzând orice truc de meserie literară, orice facilitate, devorat de pasiunea pentru muzică, spirit analitic până la autodistrugere.(p.151).
Umbra lui Aurel George Stino, cărturar rafinat, publicist, profesor de limba franceză în urbea Fălticenilor, trăind în casa mai veche de 120 de ani de pe uliţa Boianului, este evocată cu admiraţie: Prieten intim şi coleg cu Anton Holban, erau uniţi prin acelaşi cult fervent al muzicii. Vasta lui publicistică era aceea a unui cosmopolit, dedicată şi incisivă.(p.151)
Galeria „oamenilor de seamă” din Folticenii de vis se încheie cu fratele Horia Lovinescu. Acestuia memorialistul îi recunoaşte un fond liric lucid, chiar dacă s-a consacrat cu talent şi vigoare în disciplina scenică.
Mărturia care m-a impresionat, prin puterea emblematică de anticipare a destinului singular al scriitorului, este cea referitoare la prima amintire în care copacii sunt Uriaşii din basme:…era firesc ca legătura cu Transcendentul s-o am prin copacii care uneau cerul cu pământul într-un târg unde, pe acele vremuri, abia una la sută era clădit, pe când în rest erau livezi. Pentru copilul ce eram, cariatide vegetale susţineau aievea un dom extatic peste târg, dom perceptibil tuturor, nevăzut de nimeni… Oamenii au intrat tardiv în el. Am simţit întâi vegetalele, apoi animalele, tovarăşii de joacă şi la sfârşit, nepoftiţi, oamenii maturi (p.146)
Pentru mine, lectura acestor pagini de memorii, cu inserţii de istorie şi geografie mitică, de istorie şi critică literară, a fost o bucurie neaşteptată, trăită de Zilele Lovineştilor, la Fălticenii de azi, motiv întemeiat pentru a-i invita pe cititorii acestor rânduri în domul pe care ni l-a făcut vizibil Vasile Lovinescu, într-o călătorie pe tărâmurile necunoscute ale sufletului şi ale Cosmosului care – conform învăţăturii gânditorului evocat” – ne-ar putea salva spiritualiceşte.
Prof. ELEONORA BULBOACĂ
1 Comunicarea de faţă a fost susţinută în cadrul evenimentului cultural Sub semnul Lovineştilor la Zilele Municipiului Fălticeni, ediţia 2017
2 Vasile Lovinescu, frate al dramaturgului Horia Lovinescu şi nepot al criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu (născut la 17 decembrie 1905-decedat la 14 iulie 1984), a fost un scriitor original, filosof esoteric român, elev al filosofului francez René Guénon
3 Vasile Lovinescu, Eseuri şi amintiri, Ed. Pontifex, Bucureşti, 2005
4 Ediţia în limba română a lucrării Dacia Hiperboreană a apărut în 1994, la Ed. Rosmarin din Bucureşti, şi o datorăm celor doi valoroşi discipoli ai lui Vasile Lovinescu, Roxana Cristian şi Florin Mihăescu
5 Mihail Iordache (1937-1996), profesor universitar, doctor în Litere, decan al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, critic literar, mentor şi fondator a numeroase instituţii culturale sucevene, veritabil mecena al spaţiului bucovinean
6 Fac referire la lucrarea metodico-ştiinţifică pe care am redactat-o pentru obţinerea gradului didactic I, intitulată Vasile Lovinescu – hermeneut al operelor lui Ion Creangă şi Mateiu Caragiale, 1995
7 Vasile Lovinescu, Folticenii de vis în Eseuri şi amintiri ed. cit., p.146
Comentarii