Durerea e numai a noastră
Am ştiut întotdeauna că e numai durerea noastră. Azi, însă, am simţit mai mult decât oricând în ultimele trei decenii de când trăiesc prima zi a lui Prier la marginea pădurii de lângă Fântâna Albă că tragedia ce s-a declanşat acolo la 1 aprilie 1941 e numai pentru români o rană de-a pururea vie. A fost mare durere atunci, e multă durere şi astăzi în Ucraina, în Europa, în întreaga lume. S-ar părea că tot ce a fost în trecutul nostru nu poate fi asemănat cu amploarea nenorocirilor şi tragismul zilelor ce le trăim acum în Ucraina. Mai ales că cei care au suferit, au supravieţuit nenorocirilor din trecut nu mai sunt ca să ne transmită lacrimile calvarului lor. Într-adevăr, nu putem pune faţă în faţă ce s-a întâmplat atunci cu războiul de astăzi. De ce sunt atât de unice tragediile prin care au trecut românii noştri şi nu pot fi comparate cu niciunele altele din timpurile trecute sau din zilele noastre? Nu sunt specialist în istorie, o spun ca persoană care am cunoscut oameni scăpaţi din acel măcel, pentru că au avut mai mult noroc, au fost cu un pas mai în urmă de moarte. Nu v-aţi întrebat vreodată de ce fugeau în principal românii din teritoriile ocupate, când ştim bine că Bucovina era o zonă multietnică? Să ne amintim şi faptul că atunci, la începutul anului 1941, nu era război pe teritoriul de unde evadau românii. De rău, de bine, oamenii aveau căsuţele lor, găseau nişte vreascuri, nişte beţe de răsărită să aprindă focul pentru o mămăligă. Mai aveau rezerve de pâine, bine ascunse de ochii noii puteri. Încă nu începuseră deportările în masă, nici colectivizarea ogoarelor ţărăneşti. Mă refer la oameni simpli de la ţară, căci marii proprietari, boierii se refugiaseră mai înainte, cu o parte mai mare sau mai mică a bunurilor lor. Românii de pe Valea Siretului, cei din Mahala şi satele megieşe au plecat fără bagaje, fără parale în pungă, doar cu o icoană în mână, cu un copilaş în braţe, cu o felie de mălai în traistă… Nu aveau nimic la ei, cei ucişi la Lunca şi Fântâna Albă – nici măcar haine de schimb. Şi nimeni nu-i aştepta dincolo cu braţele deschise a îmbrăţişare. De aceea zic că e numai durerea memoriei noastre, amintind în această privinţă că Parlamentul României a votat la 10 mai 2011 Legea nr. 68 pentru instituirea Zilei Naţionale de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă, deportărilor şi foametei.
În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâţi bucovineni şi nici nu se pomeneşte de români, de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu şi slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”. Era perioada când încă trăiau câţiva din supravieţuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferinţelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce curaj, ce putere îi mâna înainte. Doar cei fricoşi, care tremurau pentru pielea lor, nu şi-ar fi pus viaţa la bătaie pentru o gură de libertate.
De la un timp şi-au asumat datoria şi rolul de moderator al evenimentului autorităţile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă – cele ale comunităţii Camenca. Nu zic că primarul locului sau şefii mai mari ai regiunii nu-şi îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moştenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puţin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoţii noştri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autorităţile s-au adunat mai devreme, după care a venit şi comunitatea românească, şi soborul de preoţi din localităţile româneşti. Şi anul acesta tot aşa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităţilor, cu preoţii lor. Oricum, reprezentanţii Consulatului General al României la Cernăuţi (şefa misiunii Irina Loredana Stănculescu, ministrul-consilier Dan Constantin, consulul de carieră Laurenţiu Ciocan), împreună cu lideri ai societăţilor naţionale româneşti, au răspuns invitaţiei oficialităţilor, fiind prezenţi la ora 11.00. Preoţii, în frunte cu protopopul Ioan Gorda, care slujesc în fiecare an aici, au venit cu o oră mai târziu, aşa cum a fost înţelegerea cu responsabilii din partea comunităţii româneşti. Feţele bisericeşti de la altarele noastre au oficiat slujba de pomenire la altă Cruce, la câţiva metri de Complexul memorial. E întocmai cum a spus părintele Ioan Gorda că ne putem ruga în limba noastră oriunde în această pădure, că la tot pasul în acest pământ zac oase de român. Rugăciuni au răsunat pentru odihna martirilor şi pentru dăinuirea noastră ca neam, să nu ne pierdem limba maternă şi credinţa. Preoţii s-au rugat pentru mântuirea tuturor, să întâmpinăm Sfintele Paşti în linişte şi pace. Cu puţin înainte, la deschiderea de către autorităţile ucrainene a mitingului de doliu, despre aceeaşi dorinţă de a trăi în pace şi înţelegere a vorbit Consulul General al României la Cernăuţi, dna Irina Loredana Stănculescu. Evocând dragostea de libertate şi neam a oamenilor măcelăriţi de mitralierele grănicerilor sovietici, cu ochii în lacrimi, cu vocea înăbuşită de durere, şefa misiunii diplomatice române a vorbit despre susţinerea din partea României, acordată permanent Ucrainei în lupta pentru integritate teritorială. Şi a mai amintit că pentru a trăi în Uniunea Europeană e nevoie de multă înţelepciune, de toleranţă etnică, de respectarea drepturilor minorităţilor. „Lucrul acesta trebuie să-l facem împreună”, a mai spus doamna Consul General, amintind că s-ar cuveni să răsune şi vorba românească, să fie şi un translator pentru oaspeţii din România. Bunăoară, a fost prezent parlamentarul Viorel Focşa, politicianul Robert Gazdă, un grup de tineri voluntari din Suceava, care au ajutat refugiaţi ucraineni, împreună cu doamna Carmen. Nu i-am reţinut numele de familie, ci numai enorma supărare. Nu se putea nicidecum linişti de tot ce a văzut, ce a înţeles şi n-a înţeles: „Am venit aici să mă închin martirilor români. Sunt pentru prima dată în această parte a Bucovinei şi nu mă pot linişti, văzând atitudinea faţă de români. Am stat în vamă multe zile, începând cu 24 februarie anul trecut. Am primit refugiaţi ucraineni la mine în casă, mă doare inima, când văd cum trăiţi voi aici”. Câteva gospodine de la Suceveni au venit mai aproape de Crucea la care preoţii au ţinut parastasul în limba română, servindu-i pe toţi cu sarmale. Nu departe, la mese, de asemenea, se servea toată lumea, deşi se vorbea într-o altă limbă. Erau şi copilaşi printre noi, care ne-au dat câte o felie de pâine pentru sufletul celor omorâţi în chinuri cristice. Să ne ierte Dumnezeu pe toţi, să ne ierte mucenicii noştri că le-am tulburat liniştea, că am călcat florile ce cresc din oasele lor!
O fetiţă din Cupca, Anastasia, culege flori în pădurea Varniţei, ca o rugăciune către îngeri pentru străbunii cu dor de libertate
S-a revărsat soarele printre brazi şi cerul s-a îmbunat de la rugăciunile preoţilor, dar poate şi mai mult de dragul fetiţei Anastasia din Cupca. A luat-o bunelul Ion Ţugui să vadă, să audă şi ea ce s-a întâmplat pe acest pământ cu 82 de ani în urmă, când nici bunicul nu era pe lume. Dar ce poate înţelege un copil la numai cinci anişori cât are Anastasia?! Un copil în pădure caută lucruri mici şi gingaşe, aşa cum îi este sufleţelul. Anastasia le-a găsit în ghioceii şi brânduşele ce-au ţesut covoare în jurul Crucii. Când va fi mai mare, bunicul o să-i povestească despre un unchi, despre Ion Alerguş, demult plecat să culeagă flori în ceruri. Eu l-am întâlnit când el însuşi îşi povestea destinul şi norocul, la această Cruce. Era primăvara anului 2006, la momentul acela avea 80 de leaturi în cârcă. Am găsit şi o imagine, în alb-negru, de la comemorarea de atunci.
Ion Alerguş din Cupca îşi suspina povestea ani la rând în timpul reculegerii la Crucea martirilor. Avea 19 ani când s-a alipit cu fratele său Vasile şi un vecin la coloana de români îndreptată spre graniţă. Nu i-a impus nimeni şi nici părinţii nu ştiau nimic de hotărârea feciorilor. Erau dornici de o viaţă liberă, nu s-au gândit nici pentru o clipă că acela poate să le fie ultimul drum. Când soldaţii au început să tragă în oameni şi tinerii din faţă au căzut seceraţi de gloanţe, cei trei cupceni au avut norocul să se furişeze neobservaţi printre brazi. Au dormit o noapte în câmp, sfătuindu-se să spună acasă că au fost la piaţă la Storojineţ să-şi cumpere pălării. A doua zi prin satele de pe Valea Siretului începuse vânătoarea de români şi ei erau căutaţi. Cum numai au intrat în sat, au fost prinşi şi închişi la primărie. Moş Alerguş povestea că a reuşit să-i şoptească unei femei să le dea de veste părinţilor că feciorii lor s-au dus la târg după pălării. Luaţi la interogatoriu, părinţii şi fiii au stăruit asupra acestei versiuni, fapt ce i-a salvat pe tineri de la moarte. Fratele lui Ion Aleguş, Vasile, de numai 17 ani, nu s-a liniştit până n-a trecut în România.
„Noi trăim, cu noi cum rămâne?”
Pentru a exprima simţirile, sentimentele, starea sufletească, după ziua de comemorare a martirilor masacraţi în pădurea Varniţei la 1 aprilie 1941, nu găsesc nimic mai potrivit decât aceste respirări lirice ale lui Nichita Stănescu: „Bun, dar cu noi cum rămâne?/ Ei au fost mari, tragici, sfinţi…/ Ei au mâncat pâine, părinţilor noştri le-au fost părinţi.//Dar noi, dar cu noi?…/ Lor le-a fost frig, au pătimit,/ au mers prin zăpadă, prin noroi,/ au murit şi s-au nemurit.// Noi trăim, cu noi cum rămâne?/ S-a hotărât ceva? S-a hotărât? Când anume şi ce anume?/ Suntem, dar ne este urât!”. Nu ştiu dacă a cunoscut poetul tragedia românească de la Fântâna Albă, însă a exprimat în-tocmai starea noastră de astăzi. După ziua de 1 aprilie din acest an s-a văzut mai clar decât oricând că, treptat, treptat, românii au fost înlăturaţi de la comemorarea tragediei de la Fântâna Albă, ceea ce ne dă semnale că peste un timp pot fi scoşi şi din istoria acelor evenimente tragice. În primii ani, după 1990, tradiţional mitingul de doliu şi slijba de pomenire la locul masacrului de la Fântâna Albă erau organizate de Societăţile „Golgota” şi „Mihai Eminescu”, împreună cu alte asociaţii naţionale româneşti, cu susţinerea administraţiei regionale. E de menţionat că organele puterii nu se implicau decât cu prezenţa şi organizarea transportului. La crucile martirilor se oficia o slujbă de pomenire, veneau supravieţuitori ai acelui măcel criminal, se aprindeau lumânări şi răsunau cântări de proslăvire a eroilor. Pelerinajele de 1 aprilie la Fântâna Albă, mai de fiecare dată, aveau loc în Postul Mare, de Florii sau în Săptămâna Patimilor. Porneam încolo ca la spovedanie, ca la împărtăşanie, simţindu-mă ca într-o catedrală, într-un sfânt templu al naturii. De câţiva ani, însă, totul e altfel. Acolo nu mai răsună cuvântul românesc. Noi, urmaşii celor care au fost omorâţi la câţiva paşi de visul sacru de a trăi în Ţara Românească, trăim, dar ne este urât de tot ce vedem şi auzim. S-a hotărât totul pentru noi şi fără de noi, cum trebuie să-i pomenim pe cei omorâţi pentru că nu vroiau să sufere sub regim străin, comunist. S-a hotărât în ce limbă trebuie să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre.
Suntem, trăim mult mai bine decât cei omorâţi la Fântâna Albă, dar ne este URÂT. Ne este urât că nu mai ştim cum să trăim mai departe, nu ştim ce să facem ca să fim nu doar buni cetăţeni ai statului ucrainean, ci şi buni români, oameni care nu se leapădă de originea lor, nu-şi trădează rădăcinile. Pentru prima dată Societatea „Golgota” a Românilor din Ucraina, condusă de preşedintele Vasile Răuţ, a convocat o întrunire nu în preajma, ci după pelerinajul de la Fântâna Albă, cu genericul „Lunca Prutului şi Poiana Varniţei – lacrimi şi sânge românesc”. Am privit un film, montat de Vasile Răuţ, neostenitul căutător de adevăruri, care a selectat secvenţe cu mărturii ale românilor supravieţuitori ai infernalului măcel de la 1 aprilie 1941. Am ascultat din cercetările de arhivă ale lui Dragoş Olaru. Petru Grior, preşedintele Centrului de cercetări istorice şi culturale Cernăuţi, a expus date ce se găsesc şi în volumul „Cartea durerii”, partea a cincea, unde a publicat „Lista martirilor seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici în timpul masacrului sângeros de la Varniţa (Fântâna Albă) din ziua de 1 aprilie 1941, numele cărora au fost descoperite în documentele de arhivă”. De tot sunt 26, iar în lista celor arestaţi şi întemniţaţi în lagărele staliniste, unde au murit în chinuri groaznice, găsim 28 de martiri, cel mai tânăr fiind Ilie al lui Ion Vladian, născut în 1923. Indiscutabil, numărul celor ce-şi dorm somnul sub brazii din pădurea Varniţei este de zeci de ori mai mare.
Despre cauzele şi încercările temerare ale românilor din zona de ocupaţie de a evada din „raiul” comunist a vorbit prof. Octavian Voronca. Deosebit de benefică a fost prezenţa Elenei Nandriş din Mahala, care a înălţat Troiţa de la Lunca şi a pus bazele comemorării victimelor genocidului din Lunca Prutului. În fiecare februarie martirii sunt pomeniţi după tradiţia pământului nostru românesc, mai întâi în cimitirulul din Mahala, apoi şi în Lunca Prutului.
Nu cred că nu se poate ajunge la o înţelegere şi cu comunitatea Camenca pe teritoriul căreia se află acum perimetrul durerii noastre româneşti de la Fântâna Albă. De aceea ne-a şi adunat preşedintele Societăţii „Golgota” – să ne sfătuim şi să decidem împreună cum vom proceda în viitor, ca să nu trăim urât, cu sentimentul că suntem umiliţi în ce avem mai sfânt, că tradăm memoria celor care ne-au fost părinţi – mari, curajoşi, tragici, neînvinşi…
MARIA TOACĂ, Cernăuţi
Comentarii