Referitor la limbajul graficii militante, constat că subiectele lui Ovidiu Stanciu sunt portrete studiate psihologic din ce în ce mai pline de conţinut. Ele constituie fondul vizual al adevărului, adică felul în care omul este văzut de om şi dă mărturie despre prezenţa lui.
Ovidiu Stanciu face o cercetare asupra realităţii umane, pe care o împărtăşeşte cu lectorii lui, astfel portretele lui trăiesc din limbajul clasic. Înţelegând lucrurile în această cheie, desenul lui exprimă epoca în care trăieşte, printr-o exprimare directă şi narativă a unui subiect cu caracter social la nivelul observaţiilor.
Cu acest tip de preocupare, artistul manifestă o dorinţă de-a căuta un mijloc de comunicare prin care să facă măsura realităţii pe care o trăieşte. El este interesat de expresii vizuale, mijlocite de comportamentul uman, de poziţiile sociale, care determină tectonica expresiei într-un mod direct, foarte atent la semnificaţiile fiecărui gest într-un mod diferenţial.
Pentru Ovidiu Stanciu, portretul poate fi un spaţiu de respiraţie şi de contemplaţie, o experienţă de prezenţă ca formă de viaţă, o frumoasă complicitate spirituală.
În tradiţia profană, printr-o formă de spiritualitate estetică, portretul lui Ovidiu Stanciu devine o formă oficială ce promovează o ideologie reflexivă, liberă de dogme şi de bucuria tuturor aprecierilor flamboiante.
La Ovidiu Stanciu întâlnim variabile tipologii umane. Toate aflate sub semnul strict al observaţiei şi al studiului psihologic.
Grafica militantă a lui Ovidiu Stanciu transferă întrebările noastre la nivelul morfologiei scriiturii, lăsând loc de meditaţii pentru imaginaţia lectorilor ce pot continua mintal traseul discursului vizual propus de conţinutul iconic la studiul legăturilor afective, suficiente pentru a provoca un dialog emoţional.
Privit de la distanţă, portretul este supus rigorilor canonice ale personalităţilor oficiale, impunând ideea unei scriituri plastice la scară monumentală.
Portretele lui Ovidiu Stanciu atestă voinţa de a se defini în deplină libertate, căutând, înainte de toate, formele incisive sintetizante, bine concurate. Prin studiile sale portretistice, artistul nu doreşte să seducă emoţional. El doreşte să incinte spiritual în profunzimea trăirilor şi a funcţiilor estetice.
În această alunecare în iluzia spirituală, artistul adoptă o grafică a ductului liniar adecvat caracterului său liniştit, monoton, supus tuturor îndoielilor, ne propune o expresie pură, spontană, eliminată de detalii inutile şi exteriorizează ceea ce-l interesează.
Indiferent ce portretizează, artistul imprimă o imagine cu aspect curat, clar expresiv de învolburare planiformă cu aspect de măiestrie geometrică, un concept plastic inedit, pentru a da viaţă imaginilor. Astfel, el reuşeşte să exteriorizeze o vitalitate inepuizabilă, o vigoare şi o perpetuă nelinişte creatoare.
În provocările sale graficianul este chemat să vadă lucrurile ce sunt imperceptibile pentru noi. Dar bucuria adevăratei cunoaşteri nu se arată pe o celulă anatomică, ci în ochiul metafizic de dat vederii celor de dincolo de vedere.
Viziunea lui plastică se învecinează cu o experienţă renascentistă cu accente baroce, o imagine care trage cu ochiul între văzut şi nevăzut, un exerciţiu antropologic într-o perpetuă căutare vecină cu suferinţa şi iraţionalul.
De la o imagine de factură realistă, clasică şi banală, în redarea personalizată a chipului uman, Ovidiu Stanciu evoluează spre un concept monumentalist şi creează pentru un lector universuri paralele de semnificaţii evocatoare.
Ovidiu Stanciu este un profund evocator al chipurilor şi al trăirilor, afirmându-se drept un real şi evocator al psihologiei, cu solarităţi de natură estetică plastică.
În planul strict al tehnicii, Ovidiu Stanciu este un spirit elevat, creativ şi pragmatic, asemenea unui renascentist; obţine o tuşă vitală prin care formele se definesc şi relaţionează prin structura formei şi dominantele de la viuri colorate.
În ansamblu, toate expoziţiile lui trimit la esenţa unei metafore, cum ar fi aceea a omului împlinit intelectual, iar interpretările sugerează deschideri multiple şi fac din anatomia studiului un loc al meditaţiei.
Toate comentariile impun trimiteri care se jertfesc în numele cunoaşterii în priză directă cu istoria artelor şi anatomiile artistice cunoscute. Astfel, Ovidiu Stanciu materializează în portretele sale concepte abisale despre viaţă şi moarte, iubire şi dezamăgire, toate valorile întruchipate în compoziţii, a căror semantică necesită obligatorii iniţieri.
Elaborate într-un mod greu de confundat, portretele lui Ovidiu Stanciu relevă o identitate creatoare, ce articulează o expresivitate personală, balansând mesajul artistic către dualitatea existenţei umane, cea care conlucrează către o conectare cu profesia şi cea eminamente genetică cu tradiţia, spiritul şi cultura.
Bucovinean prin adopţie, bucureştean prin studiile efectuate, Ovidiu Stanciu este atras în special de potenţele vitale ale tuturor fizionomiilor umane, exaltând plurisenzorial o anume individualitate şi o receptivitate a unui chip solidar sau solitar.
Ca om de artă, Ovidiu utilizează studiul formelor cu care se apropie de şcoala europeană din zona romanticului, pentru a evidenţia alianţa dintre chip şi asemănare.
Sensibilităţi poetice ce se distribuie în spaţiul biologic, conferindu-i o identitate.
Vizibil atras de înnoirea mijloacelor de expresie, portretele sale se reclamă unor radicale mutaţii estetice, prin transfigurarea tradiţiei locale diferenţiată prin abstractizarea şi esenţializarea liniei şi a formei asociată cu finalizarea portretului votiv, solicitând o intelectualizare subtilă şi rafinată.
Ovidiu Stanciu este artistul care trăieşte într-o permanentă emoţie, prin simţăminte native sau acumulate selectiv, fiind robul împrejurărilor sale, să conştientizeze sensul semnificaţiilor, al esenţialităţii propriului său lăuntric, într-o continuă întrecere cu sine.
Expoziţia poate fi vizitată la Muzeul Naţional al Bucovinei până pe data de 12 iulie 2026.
CONSTANTIN UNGUREANU-BOX
Comentarii