În aproape patru decenii de jurnalism, condeiul mi-a purtat paşii prin sute de destine. Am învăţat să măsor cuvintele, să descriu realităţi, să relatez fapte. Am scris, nu o dată, şi despre plecarea celor mari dintre noi, cu gândul resemnat că, până la urmă, sfârşitul pământesc poartă aceeaşi haină a tăcerii. Însă ceea ce am trăit la funeraliile cu onoruri militare ale colonelului Ioan Abutnăriţei a depăşit hotarele unei simple relatări jurnalistice. A fost o lecţie despre nemurire, onoare şi dor.
Poate că pentru unii cititori, deprinşi cu ceremoniile oficiale, aceste rânduri vor părea o cronică obişnuită. Însă pentru noi — pentru mine şi soţia mea, Marina, pentru familia noastră —, aceste clipe s-au înscris în suflet ca un reper de neuitat până la sfârşitul veacului. Jan Abutnăriţei, cum îi spuneau cei care l-au preţuit dincolo de rigoarea uniformei, alături de distinsa sa doamnă, Paraschiva, ne-au onorat casa şi vieţile timp de un sfert de veac. Le dăruisem cândva, într-un moment de caldă hâtrie, o „invitaţie pe viaţă” de a ne trece pragul. Cât de aproape ne-au fost? Atât de aproape încât ştiau unde ascundem cheia casei, pentru ca, în lipsa noastră, să nu fie niciodată lăsaţi la poartă. Durerea e atât de vie, încât refuz, cu încăpăţânare, să vorbesc despre această legătură la timpul trecut.
Capela „Sfânta Parascheva” din cimitirul ortodox al oraşului Vatra Dornei devenise neîncăpătoare, inundată de o mare de oameni şi de zeci de coşuri cu flori albe — simboluri curate ale unei recunoştinţe colective. Sub protia părintelui docent Mihai Valică de la Catedrala „Sfânta Treime”, un sobor de preoţi dorneni a înălţat spre cer rugăciuni de o frumuseţe cutremurătoare pentru odihna sufletului nou-răposatului rob al lui Dumnezeu, Ioan.
Când mi s-a oferit cuvântul, m-am prăbuşit sub povara propriilor lacrimi, pe care n-am putut şi nici n-am vrut să le mai stăpânesc. O asemenea revărsare de durere nu mai simţisem din ziua în care l-am pierdut pe fratele meu, Florea, iar Marina, din clipa despărţirii de fratele ei, Costel. Pentru noi, Ioan Abutnăriţei a fost fratele mai mare trimis de pronia divină să ne umple acele goluri sângerânde din piept. Astăzi, întreaga noastră compasiune şi dragoste se îndreaptă către doamna Paraschiva, către fiul lor Ionuţ şi nora Irene. Ei nu sunt doar familia unui prieten drag; ei sunt, prin sânge şi suferinţă împărtăşită, parte din însăşi familia noastră, iar durerea lor ne apasă umerii în egală măsură.
Ar fi fost un păcat de neiertat ca de la aceste funeralii să lipsească glasul Cernăuţiului. Ioan Abutnăriţei a iubit capitala istorică a Bucovinei ca pe propriul oraş de baştină. Ca cercetător neobosit al trecutului, privea Ţara Fagilor ca pe un singur organism viu, argumentându-şi loialitatea cu o rigoare filosofică de o rară nobleţe. A cutreierat nordul Bucovinei la pas, vrând să atingă cu propria mână pământul despre care vorbeau documentele de arhivă. A fost un ocrotitor şi un frate adevărat al românilor de aici, lăsând în urmă o dâră de lumină ce nu se va stinge.
Rigoarea şi onoarea militară au strălucit prin discursurile celor care l-au cunoscut sub arme. Colonelul (r) Ioan Gaftone, camarad de nădejde şi prieten de o viaţă, a rostit cuvinte de o înaltă ţinută despre meritele excepţionale, profesionalismul desăvârşit şi pasiunea mistuitoare a celui plecat pentru spiritul vânătorilor de munte. Tot domniei sale i se datorează organizarea ireproşabilă a întregului ceremonial militar. De asemenea, domnul colonel (r) Grigore Radoslavescu, preşedintele filialei Iaşi a Uniunii Ziariștilor Profesionişti din România, a adus, prin mesajul său funerar, prinosul de cinstire al breslei publicistice din care colonelul a făcut parte cu demnitate. Din partea parohiei, părintele doctor docent Mihai Valică a evocat cu elocinţă personalitatea complexă a regretatului Ioan, amintind, printre multe alte ipostaze, rolul său fundamental de ctitor al măreţei Catedrale dornene.
La ieşirea din biserică, atmosfera a devenit de-a dreptul copleşitoare. Sunetele grave ale buciumelor au străpuns aerul, trezindu-ne tuturor fiori pe şira spinării. Venit de la Suceava alături de fluierari şi cobzar, renumitul interpret de folclor Călin Brăteanu, un apropiat de suflet al colonelului, a interpretat melodii de jale atât de profunde, încât păreau că sfâşie însăşi pânza timpului.
Patruzeci de militari în ţinută de gală au prezentat ultimul onor, purtând cu pioşenie Drapelul de luptă al Batalionului 17 Vânători de Munte din Vatra Dornei, unitatea unde colonelul Abutnăriţei a slujit ca ofiţer de rang înalt, lăsând o amprentă de neşters asupra generaţiilor de ostaşi.
Ajunşi în cimitirul Foresta, emoţia a atins apogeul. La iniţiativa colonelului Gaftone, trompeta a îngânat celebra melodie „Il Silenzio”, compusă de Nini Rosso. Această piesă, pe care Ioan Abutnăriţei a ascultat-o de mii de ori de-a lungul carierei sale, poartă în Armata Română o semnificaţie sacră: ea nu mai vestea doar stingerea unei zile de instrucţie, ci „stingerea” definitivă a ostaşului pe acest pământ şi trecerea sa glorioasă în rândurile „Armatei din Ceruri”. Militarii au descărcat salvele de foc, sicriul înfăşurat în Tricolor a coborât în pământ, iar părintele a pecetluit groapa.
Lumea modernă tinde să pună totul pe seama coincidenţelor banale. Însă ceea ce s-a întâmplat în acele momente sfidează explicaţiile raţionale. În clipa exactă în care sicriul vânătorului de munte a fost scos din biserică, din crestele munţilor s-a auzit un trăsnet puternic. Mai apoi, când trupul a fost coborât în reavănul ţărânei, în tandem cu focurile de armă ale militarilor, peste munţi a bubuit un tunet lung, prelung, ca o salvă trasă de un tun nevăzut.
A fost o coincidenţă? Nu ştiu. De ce nu a tunat mai devreme sau mai târziu?
Gândul mă poartă la cuvintele filosofului Blaise Pascal, scrise cu secole în urmă: „Dacă Dumnezeu nu există şi eu cred în El, nu pierd nimic; dar dacă Dumnezeu există şi eu nu cred în El, pierd totul.”
Eu aleg să cred că, prin glasul munţilor săi dragi, Însuşi Dumnezeu i-a ordonat colonelului Ioan Abutnăriţei ultimul onor pe acest pământ, chemându-l să vegheze, de acum înainte, din marea Sa Armată a Cerurilor.
30 iunie 2026
NICOLAE ŞAPCĂ, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi
Comentarii