Fără cuvinte(?)

…S-ar putea zice că nu este vorba (şi) despre noi. Întrucât cercetarea (realizată de universităţile Missouri Kansas City şi, respectiv, Arizona) a avut la bază informaţii culese din SUA, Australia şi Europa, concluziile nevizându-ne chiar direct. Dar care au fost concluziile? Pe scurt, că un adult (de fapt, s-a avut în vedere un eşantion de vârstă foarte larg: 10-94 de ani) rostea în anul 2005 cam 16.600 de cuvinte într-o zi, pentru ca în 2019 să spună aprox. 11.900. Un regres de aproape 30%, despre care se crede că se manifestă în continuare. În perioada vizată de studiu, o persoană şi-ar fi împuţinat vorbirea cu peste 120.000 de cuvinte pe an. Dar şi vocabularul. În context, cercetătorii atrag atenţia asupra riscului unei „epidemii de singurătate” cauzată de avansul „comunicării digitale” în dauna celeia faţă în faţă. Ei cred că asta presupune modificări cognitive (şi emoţionale, şi sociale etc.) esenţiale, de natură ca omul de azi să fie un altul (poate din ce în ce mai înstrăinat) faţă de cel de mai ieri. Să presupunem, de aici, că omului de mâine şi din viitorul nu foarte îndepărtat îi vor fi suficiente doar câteva vorbe, „gen” da, nu, mna, poate, OK? Hai să nu presupunem chiar aşa ceva. Să sperăm că va fi mai bun, mai drept, mai deştept etc. în esenţa lui. Să sperăm că acela – cum se crede că se întâmpla în preistorie – îi va arăta celuilalt, în chip de salut, palma sau palmele, în semn că nu este înarmat, că nu poartă cu sine o piatră sau o bâtă.