Doamnele tovarăşe…

Umblu cu treburi prin cărţi cu documente şi imagini de epocă socialistă şi mă provoacă irezistibil un lucru despre care ai zice că e cert superficial: coafura doamnelor tovarăşe.

Ceea ce se vede de departe e că dacă bărbaţii, de activişti fiind vorba, sunt la înfăţişare, dincolo de ştaiful normat, mai cum i-au făcut natura, vârsta şi poate că şi rangul, dar în mare măsură asumat aşa, cu stoicism câteodată – înalţi ori scunzi, plini ori uscaţi, deschişi ori întunecaţi, cu sau fără chelie, doar mustaţa şi nu multe altele rămânând, până la urmă, să ţină de o alegere personală în această privinţă, doamnele, dimpotrivă, sunt în materie voluntare, cu multă iniţiativă şi perseverente. Le-ar da dreptate faptul acelora care susţin că terenul încăierării tribale pentru dominaţie este prin excelenţă viril şi că de aceea bărbaţii, până şi cei lipsiţi de o chemare pronunţată spre aşa fel de întrecere, intră în cursă, în general, fără supliment de pregătire şi de efort, iar asta în vreme ce femeile, în firea cărora natura a pus înzestrare în primul rând pentru alte întreceri şi pentru putere în alte înţelesuri şi cu alte folosinţe, au nevoie, dacă ceva le stârneşte să dea iama pe scena cocoţării în prepeleacul politic, de căi, mijloace şi unelte de import – fireşte că pe lângă cele rezultate din orientarea în consecinţă a economiei interne, feminine. Chiar bovarismul li s-ar cere explicat în paradigma asta – neapărat însă cu avertizare asupra realităţii că el, pesemne că însuşire dobândită în cursa de smulgere din viaţa tradiţională, este, cu cât venim spre zilele noastre, asemenea mai tuturor celor despre care spunem că sunt femeieşti şi practicate cu mult succes de bărbaţi.

În orice caz, aşa simt că trebuie interpretat faptul că tovarăşele din deceniile pe care, în parte, le-am cunoscut nemijlocit, mai mari şi mai mici în funcţie şi în importanţă – şi cu excepţii ca întotdeauna, desigur –, posedă o coafură proeminentă, voit făcută vizibilă, uneori spectaculos închisă în coc. Le prinde sau nu, multe tovarăşe cultivă cu grijă şi cu devotament cocul de creştet sau coborât spre ceafă, lucru în sine semnificativ fără doar şi poate. Îl aranjează sigur îndelung şi garantat cu pompă, îl poartă mândre, ca pe un galon, parcă şi angajate într-o întrecere de profil, una dintre întrecerile socialiste.

De bună seamă că există şi destule coafuri activist-socialiste model Ana Pauker – masculine, rapide, drese din foarfecă de croitoreasă. Ai zice, la o primă vedere, dar nu şi la următoarele, că fără cochetărie. Progresist, în răspărul modei capilare burgheze, asta da, cu cât luptătoarea este mai luptătoare, nu însă şi fără asistenţă dinăuntru, feminină, care vizează obţinerea înfăţişării plăcute, atrăgătoare, pentru că să placi, să fii plăcută şi să te îngrijeşti de asta e de dincolo de lupta de clasă, iar în măsura în care e şi de dincoace, proletar – şi e, o dovedesc multe biografii, destule lipsite de mijloace, dar nu şi de aspiraţii –, nu cere asceză. Există şi aici atitudini şi comportamente progresiste şi, de partea cealaltă, conservatoare şi reacţionare.

Dacă ar fi să generalizăm, ar trebui spus că în cazul acestora din urmă decide felul de a fi alert al luptătorului aflat mereu în dispozitiv, fără timp pentru sine şi poate că şi fără interes. Această (destul de impropriu spus) coafură ţine şi de o vreme alertă, a bărbaţilor prin excelenţă, de un socialism radical crunt, cu numeroase cotloane dictatoriale, crude, urâte, mai puţin populat de activismul feminin. E o vreme căreia nici Ana Pauker, una dintre cele mai puternice femei din istoria României, nu i-a rezistat – dar despre care avem o impresie amendabilă dacă nu-i vedem deloc feminitatea şi frumuseţea subtilă sub încruntarea vigilentă şi sub asprimea tăioasă intratabilă. A trăit multe, felurite şi mai ales de junglă această „Stalin în fustă”. E însă chiar frustrant să n-o poţi contempla liniştit, ca să o admiri aşa cum i-a fost dat să umble şi să intre în istorie, fără coc şi tot mai gârbovită în toate înţelesurile. La fel de puţin progresistă capilar şi de masculină a fost Ghisela Vass, cu care însă viaţa şi istoria au fost binevoitoare şi grijulii. Aşa şi Stela Moghioroş, parcă ceva mai feminină, venită tot dinspre Basarabia. Cu înclinaţii accentuate spre cochetărie, inclusiv capilară, pe măsura frumuseţii naturale de altfel, pare să fi fost dorneanca prin naştere care a rămas toată viaţa drept Ana Toma (de la primul soţ, Sorin Toma), deşi a fost şi soţia lui Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) şi pe urmă a lui Constantin Pârvulescu. Puternică şi ea în primii ani ai democraţiei populare şi mai ales puternic susţinută din varii părţi şi fără să se excludă o explicaţie freudiană (dar nici una mai simplă, sovietică) pentru faptul că Ana Pauker a ţinut-o aproape şi de încredere cât s-a bucurat ea însăşi de susţinere şi de încredere. Cam ca Olga Bancic, basarabeanca eroina a Rezistenţei franceze, condamnată la moarte şi executată de nazişti în ziua în care împlinea 32 de ani, onorată până astăzi de francezi. Constanţa Crăciun, cu aparenţă de profesoară fragilă, soţia unui inchizitor de partid, Ion Vinţe, nu pare nici ea interesată de coafură – deşi după anii ilegalităţii, în care a avut o condamnare de 25 de ani de muncă silnică, a fost activă la vârf cam trei decenii şi a condus Învățământul şi Cultura, a fost membru al C.C. şi deputat în câteva legislaturi. La fel Zoe Dumitrescu-Buşulenga – universitar şi cercetător de marcă, dar şi cu o dimensiune politică de luat în seamă până să se retragă în mănăstire: câţiva ani de membru al C.C. şi două mandate de deputat pe lângă catedra universitară şi diferitele funcţii de conducere pe care i le-a încredinţat partidul. Aproape la fel şi doar ceva mai grijulie cu înfăţişarea, destul de masculină şi ea, Suzana Gâdea, inginer şi universitar cu vreo cinci mandate de deputat (unul dintre ele la Suceava) şi mulţi ani de membru al C.C. şi al Comitetului Politic Executiv. Un pas mare înainte în cochetărie face ”vipera stalinistă” (după Vladimir Tismăneanu), frumoasă pur şi simplu la vremea frumuseţii, universitarul la Filosofie, mulţi ani membru al C.C. şi mulţi ani vicepreşedinte la Cultură, Tamara Dobrin.

Activismul socialist feminin captivat în chip evident şi statornic de coafură pare să fie însă de dată ceva mai recentă. Tovarăşele cu această pasiune au intrat în luptă după ce furtunile s-au mai calmat şi apele s-au limpezit şi când tovarăşii şi-au dat şi ei seama, având acum răgaz pentru contemplare şi meditaţie, că Adam n-a fost trimis să construiască singur pe pământ raiul multilateral dezvoltat şi că drumul spre binele general dobândit precum zice Biblia, cu sudoarea frunţii, trebuie parcurs, cu orice riscuri şi mai mult decât în vremea prigoanei, împreună cu Eva. Dar românca activistă de partid comunist, despre care s-a spus mereu că e greu să ştii şi chiar să bănuieşti totul, pare să nu semene mai deloc nici cu femeia-caporal sau comisar şi nici cu activista de pace sovietică. Cea de la răsărit e împreunare pedestră de katiuşă şi kalaşnicov când e în uniformă şi nobilă în blana ei preţioasă în vremuri paşnice. Ruşii sovietici au izgonit ţarismul şi au jucat tontoroiul mujic pe mormântul exploatatorilor şi au desfiinţat multe rele, până au dat de altele, dar n-au vrut cu niciun chip să-şi lipsească vreodată tovarăşele de plăcerea de a se alinta între obiceiuri, straie şi purtări din casele sus-puse pe care le-au desfiinţat sângeros.

Coafura îngrijită încheiată în coc se instaurează probabil cu Lina Ciobanu, devenită înalt activist de partid înainte de Elena Ceauşescu. Sursa îi poate fi una populară, ţărănească, dar şi, să-i zicem, cultă – modelul oferit de câteva foste ilegaliste care deveneau înalţi activişti politici români după război. Poate fi vorba de progresismul sofisticat artistic al nefericitei Elena Pătrăşcanu – cea care a înfiinţat, dintr-o nostalgie cernăuţeană, Teatrul „Ţăndărică” –, de rafinamentul şi cultura – care nu au exclus deloc cruzimea – Nataliei Răutu, apropiată o vreme de casa Ceauşeştilor şi de Liuba Chişinevschi, la fel de cruntă, şi ea emancipată progresist, „una din amazoanele aparatului clandestin” (Vl. Tismăneanu) – pe care Gheorghiu-Dej şi-ar fi dorit-o de soţie, dar ar fi fost refuzat, precum şi, poate, de Elisabeta Luca, plină şi ea de experienţe de tot felul. Şi altele, nu mai puţin importante ca activiste, ca personaje şi surse de inspiraţie, dar cu imaginea publică estompată între timp.

În eşaloanele inferioare, teritoriale şi ale domeniilor de activitate socialistă, probabil că îmbrăcând înfăţişări pe măsura aspiraţiilor mai frecvent decât la vârf şi valorificând cu însetare folclorul ilegalist şi al aristocraţiei roşii centrale, doamnele tovarăşe n-au precupeţit niciun efort alergând după inspiraţie, cautând modele şi luptându-se să le depăşească.

AUREL BUZINCU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI