Privitor la poziţia de pe care vede lucrurile şi se exprimă Emanuil Haivas în 1934 devine obligatoriu de spus că, în general acum, nu e patriot şi nici actual sau modern cine nu caută public duşmani – cu atât mai mult cât sunt aceştia mai uşor de găsit – şi tot public, motive de gâlceavă în numele patriei şi al binelui naţional. Iar pentru un bucovinean, desigur – poate că şi ca să nu vină prea repede vorba despre altcineva, cum foarte curând se va întâmpla inevitabil –, duşmani sunt în primul rând ucrainenii, care au pretenţii teritoriale în Bucovina, în Basarabia şi în Maramureş. Asta de parcă ar exista pe lume cineva – mai ales aflat în anevoioasă şi îndelung împiedicată şi frânată constituire de sine – fără astfel de pretenţii, fie ele mai rostite ori mai nerostite, şi deşi, în numele unui stat al lor, adevărat că doar unul dintre ele şi de cursă scurtă, ţinând numai până la apropiata sovietizare, diplomatul C. Matzievici, absolut respectabil şi respectat, spusese la Bucureşti cu totul altceva. E drept, poate că şi diplomatic, în alergare disperată, însă destul de raţional şi de credibil în expresie, după prieteni şi susţinere în faţa mai marilor lumii care decideau pacea ignorându-i pe ucraineni. O pace şi din atare motiv fără şanse de rezistenţă în timp, dreaptă în unele privinţe, dar şi nedreaptă în altele şi provocatoare, favorizându-i pe ruşi din nevoie occidentală de propriu favor.
Iată-l pe C. Matzievici în rezumatul unui interviu publicat de Universul în octombrie 1919 sub titlul România şi Ucraina. Declaraţiile trimisului Ucrainei la Bucureşti şi în care se fac afirmaţii de luat în seamă până azi: Relaţiunile între România şi Ucraina sunt cordiale şi ele vor deveni din zi în zi mai strânse, aşa cum cer interesele vitale ale ambelor ţări. Regretul cel mare este că această înţelegere nu a luat fiinţă încă în Decembrie 1918, când eram stăpâni pe întreg teritoriul Ucrainei; astăzi, din cauza luptei continue împotriva regimului bolşevic, armata noastră a slăbit.
Într-adevăr, la această dată, statul ucrainean în numele căruia vorbea diplomatul nu sta deloc bine. Armatele bolşevice erau victorioase în sudul ucrainean şi în Crimeea. Dar trimiterea lui la Decembrie 1918, când se încheia perioada Hatmanului şi a Statului Naţional Ucrainean care înlocuise, în aprilie, susţinut de trupele germane şi austro-ungare, Republica Populară Ucraineană, e de privit mai curând şi ca fiind un reproş subtil adus românilor. Pe la mijlocul acelui decembrie, ei nu reacţionaseră cum s-ar fi cuvenit, conform interesului lor statal şi naţional, la somaţia de prezentare la tratative adresată guvernului român de Cristian Rakovski, bolşevizatorul Ucrainei intrate sub ocupaţia sovietelor, şi de aristocratul Gheorghi Cicerin ajuns comisar al poporului pentru afacerile străine al Rusiei lui Lenin. Vor fi fost vizate, de asemeni, atitudini ale unor politicieni români faţă de ucraineni şi faţă de Ucraina precum cea a lui Take Ionescu ori Nicolae Iorga şi nu numai – cel puţin reţinuţi faţă de proiectul politic naţionalist ucrainean şi devenind uneori, motivat prin excese ale unor emitenţi ucraineni, de o diplomaţie deficientă în exprimările lor. Nu-i mai puţin adevărat că revoluţia naţionalistă ucraineană, în entuziasmul ei iniţial, până să intre în conflict direct atât cu Armata Roşie, cât şi cu cea a Albilor lui Denikin (ba încă având de furcă şi cu cea Neagră a anarhiştilor locali fără apartenenţă politică şi etnică asumată), a inclus Basarabia, ca ceva firesc şi de la sine înţeles, între guberniile ucrainene. Momente de tensiune ocazionate de discuţii pe aceeaşi temă a Basarabiei au existat şi în preajma declarării independenţei Ucrainei din 12 ianuarie 1918, ca şi la proclamarea Unirii româneşti, în 27 martie, când Rada Centrală de la Kiev a vorbit, cum o va face mereu Moscova, despre anexarea Basarabiei de către România. Şi e tot atât de adevărat că, precum unele cercetări ale istoricilor atestă tot mai insistent, controversatul şi catalogatul felurit Symon Petliura, şeful R.P.U. şi conducătorul al cărui emisar este, de fapt, C. Matzievici, a încurajat apropierea de România, a avut încredere în beneficiile relaţiilor prieteneşti româno-ucrainene şi a arătat simpatie faţă de români. Aşa să se explice, poate, că un parastas cu liturghie în limba română pentru generalul Petliura, asasinat mişeleşte (spune Glasul Bucovinei) la Paris în iunie 1926, se ţine în Capela românească din Viena unde diriginte al corului este Filaret Barbu şi unde dl. Koalevsky [Mykola Kovalevsky ], fost ministru în guvernul lui Petliura, au avut posibilitatea să cunoască o lăture nobilă a sufletului românesc, care compătimeşte pe tot creştinul năpăstuit şi condamnat să trăiască în pribegie din cauza vitregiei vremurilor…
Mai citează, între altele, Universul din spusele lui C. Matzievici: înţelegerea româno-ucrainiană este o necesitate absolută pentru siguranţa ambelor ţări. Ucraina, România şi Polonia vor forma zidul de care se va izbi demenţa bolşevică şi în acelaş timp va tempera aspiraţiile imperialiste ale ţarismului rusesc, care mereu stăruie la restabilirea vechilor graniţe ale imperiului prăbuşit . Evident prea optimist apoi ori numai jucându-şi rolul de încurajare: Bolşevismul rusesc este în declin. Blocul aliaţilor şi lupta îndârjită ce o duc atâtea armate au slăbit în mod simţitor puterea lui. Şi laudativ, nu nemotivat, în ce-i priveşte pe români – care în 1919 avuseseră mai multe campanii curajoase şi puţin specifice (în zona Odesei şi în Basarabia, împotriva bolşevicilor ruşi, contra regimului bolşevic de la Budapesta, contra Republicii Huţule a lui Stepan Klociurak): Cea mai straşnică lovitură a primit-o însă din partea armatei române. Distrugerea bolşevismului unguresc este un act de cea mai mare importanţă internaţională. Lovitura dată lui Béla Kun s-a răsfrânt cu mai multă tărie asupra bolşevismului rus. Prin aceasta, Lenin şi Trotzki s-au văzut izolaţii şi entuziasmul masselor — înşelate cu joncţiunea cu ungurii peste trupul Ucrainei şi României – a început să scadă. Doar că e silit să recunoască: Demoralizarea produsă în armata roşie a folosit în special lui Denikin, care a putut lesne să culeagă roade – şi care nu e mai blând decât bolşevicii, întrucât cere pur şi simplu desfiinţarea guvernului ucrainian, supunerea armatei naţionale, iar în teritoriul ucrainian ocupat de trupele sale urmăreşte şi desfiinţează mişcarea noastră naţională. Şi: Explicaţia intransigenţei lui Denikin este că vrea să previne recunoaşterea Ucrainei de [către] Antanta. Marile puteri s-au convins că desfiinţarea radicală a bolşevismului va fi săvârşită numai de statele naţionale create de revoluţia rusă. Prosperitatea economică a acestor state va trezi şi massele bolşeviste, cari vor reacţiona. Nu se va întâmpla însă, cel puţin deocamdată, ceea ce diplomatul crede că este natural să se întâmple: Cu voia sau fără vodă lui Denikin, independenţa Ucrainei va trebui să fie recunoscută; un popor de 40 milioane cere acest lucru în numele umanităţii şi al principiului de autodeterminare. Interesele statelor vecine şi ale Înţelegerii [Antatnta] reclamă acelaşi lucru. Cât despre relaţia cu Regatul: Cu România, încheie d. Matsievici, Ucraina va trebui să stea de acum alături în timp de pace ca şi în timpuri tulburi. Poporul român se bucură de un mare prestigiu în Ucraina pentru patriotismul său şi pătrunderea politică de care a dat dovadă.
Pentru Emanuil Haivas există de asemeni, pe lângă duşmanul extern, un duşman intern al românismului, unul deja tradiţional identificat şi desemnat: politicianismul partidelor din cetatea intratabil fanariotizată de pe Dâmboviţa. Ba încă acesta, politicianismul, ar fi într-o anume măsură cauza cauzelor, ucrainenii făcând ce fac, de fapt, pentru că, tratându-i continuu electoral, partidele îi cultivă în loc să-i oprească.
Începuturile problemei astfel privite sunt austriece şi ar veni din purtarea deputaţilor bucovineni, cari din nefericire – de altfel, ca şi azi în majoritate – nu reprezentau poporul în numele căruia au fost aleşi, ci se complăceau într-o atitudine de linguşire faţă de guvernul austriac. Nume ca ale unui Aurel Onciul, Nicolai Wassilko – şi ar mai fi câteva – cari şi-au vândut neamul pentru o deşartă aureolă de prietenie a cercurilor imperiale din Viena ar trebui să nu le uităm, ci să le înfierăm după cuviinţă. Explicaţia, pentru epoca habsburgică, este cea cunoscută: procesul de rutenizare a fost susţinut de guvernul austriac, căruia îi convenea aceasta pentru slăbirea elementului autohton românesc. Neînţelegerile ar fi început atunci când s-a pus problema dezlipirii, nedorită de ucraineni, a Bucovinei de Galiţia şi ajung să se cristalizeze într-o mişcare duşmănoasă faţă de Români, cu un substrat de ură şi duşmănie în împrejurările primului război mondial.
Când e vorba de prezent, de 1934: Că azi această desnaţionalizare continuă sub ochii noştri, [faptul] se datoreşte politicii nenorocite a partidelor noastre, cari, pentru a putea avea aderenţi între Ucraineni, cedează tuturor dorinţelor lor şi nu iau niciun fel de măsură contra acţiunilor subersive ce le întreprind ei. Rutenii însă sunt oameni falşi, cu mai multe feţe (pentru fiecare partid câte una!). Şi rezultatul? Nici voturi, nici românitate peste Prut! Între soluţiile întrevăzute, mai întâi, acţiune intelectuală unită: S’ar cădea, ca cele vreo zece feţe luminate – sau câte vor fi ele – ale Bucovinei, să nu fie împrăştiate în tot atâtea partide politice, « toate cu acelaşi binecuvântat scop: mântuirea ţării româneşti şi jertfirea pentru ea», dar cari, nu ştiu cum se face, se bat cap în cap, se luptă unele cu altele totdeauna în dauna românismului.
Apoi, cu aceeaşi încredere nepusă la îndoială în eficienţa acţiunii aceleiaşi intelectualităţi, românismul propagat în şcoală, în biserică şi în presă. Dar şi intervenţia statului pentru desfiinţarea societăţilor studenţeşti ucrainene şi interzicerea şezătorilor, seratelor, etc. organizate de echipele acestora în părţile din nordul Prutului. Şi, cu trimitere reluată la politicianism: guvernul naţional-ţărănist e responsabil de măsuri care favorizează otrăvirea nordului Bucovinei cu ideile şi acţiunile ucrainizatoare şi de neimplicarea instituţiilor statului în cercetarea sursei din care vin fondurile necesare întreţinerii de către ucrainenii bucovineni a presei proprii.
Ceea ce e interesant sub mai multe aspecte.
AUREL BUZINCU
Comentarii