În iunie 1941, scos vreme de un an la Bucureşti după cedarea din 1940 a nordului provinciei către sovietici, Glasul Bucovinei anunţa – cu entuziasm şi în duios uz de afect – întoarcerea acasă. După un an de urgie fără de nume, de umilinţă şi suferinţă fără de seamăn, ni-a sosit izbăvirea – spunea D. Marmeliuc într-un apel către Bucovineni. Asta întrucât: România împreună cu marea ei aliată Germania au deslănţuit războiul sfânt împotriva bolşevicilor dărâmători de biserici, pângăritori ai crucii, pustiitori şi prădători ai căminurilor noastre.
Nemţii beşteliţi – cu moderaţie! – în 1918 sunt acum salvatorii şi, scrie şi Vasile Grecu întru cuvenit corectă atitudine naţională faţă de ei, nu trebuie să uităm că Germania, chiar şi în condiţiile şi împrejurările de atunci, nu numai că nu s-a opus la această unire, ci ne-a recunoscut-o ca împlinită pe bună dreptate. Tentaţia odei este, de altfel, de nestăpânit în referirile la Germania Führer-ului – inclusiv ca mulţumire şi recunoştinţă pentru favorizarea refugierii din Cernăuţi, odată cu evacuarea nemţilor de aici, a câtorva mii de români (vreo 3.700 de persoane ar fi de repatriat). Refugiaţii au scăpat astfel de Siberia ocupantului sovietic, dar şi au ocazia, după cum spune una dintre doamnele Bucovinei, Virginia Demetriu, să revină acasă (cei care aleg asta, în jur numai de o treime dintre pribegi) după ce au putut cunoaşte nemijlocit, cam suspect evocat, respectul pentru munca productivă, aceea care se bucură de atâta consideraţie în Germania, precum şi, de asemenea de dorit în opinia autoarei, pătrunşi de ideile regeneratoare ale naţional-socialismului.
Tot acolo, zoologul de renume Eugen Botezatu – angajat şi el, în tradiţia participativă a intelectualului bucovinean, faţă de ceea ce anunţă Glasul Bucovinei că are în grijă, anume continuitatea operei de sănătoasă îndrumare a opiniei publice româneşti din Bucovina noastră scumpă, stăruind, mai ales în tot acest timp de nespusă restrişte, asupra dreptăţii cauzei noastre şi chemând pe toţi la datorie – este şi mai generos în aprecieri la adresa Reich-ului. El aşteaptă şi mai mult de la pribegii ajutaţi de nemţi să ajungă în lagărele germane de refugiaţi. Asta pentru că: Prin învăţătură vie, fiecare a putut să cunoască şi să admire spiritul lor de unitate naţională, ca frăţinii aceleiaşi familii mari, spiritul de ordine şi disciplină în toate manifestările vieţii, zelul la muncă, prevenire prietenească, amabilitate şi înţelegere pentru durerile obşteşti… E cu atât mai mare nevoia de astfel de însuşiri cu cât le cer vremurile care se trăiesc acum în nordul Bucovinei şi nu doar acolo: Încă o dată a dat peste noi acea pacoste a jafului şi spolierii [pe] care am plătit-o cu viaţă, cu boală, cu mizerie, cu pierderea bunurilor materiale şi cu umilirile sufleteşti de tot felul, căci în adevăr, acea invaziune, dacă şi fără nici un titlu de drept, cu toate pretextele de acte diplomatice sau pseudocivilizate, nu a fost de fapt decât acelaşi fel de jaf cum îl făceau barbarii din trecut fără aceste forme. Ei aveau cel puţin sinceritatea hoţiei. Savatului are despre România părerea cunoscută a românilor mândri de ceeea ce sunt ei şi de aceea, optimişti şi încrezători: Ea este – pe lângă altele – putere de ordin cultural chiar prin obârşia neamului din cele mai de seamă popoare ale antichităţii, iar apoi ca zid de apărare faţă de năvălirile sălbaticilor, întemeind, cu toate acestea, cel mai înaintat stat ordonat în cadrul civilizaţiunii, fiind în acelaşi timp purtătorul şi apărătorul creştinătăţii în această regiune atât de expusă.
Şi, cert, nu-i anevoie de văzut că retorica de acest fel a multor condeie din gazetă se înrudeşte strâns cu a Conducătorului Statului – care, citat de Glasul Bucovinei, îşi îmbărbătează poporul într-o serbare ostăşească scăldându-l în fraze cu audienţă şi priză de cursă lungă: În drumul cătră vecinicie şi în lupta pentru înfrăţire şi pentru întregire, naţia, fără să cântărească şi fără să şovăiască, a semănat nenumăraţi martiri şi eroi în mersul ei istovitor, dar izbăvitor, cătră culmile de apoteoză cătră care o duce greu, dar sigur, chinuitor, dar înălţător, şi destinul, şi dreptul, şi străduinţa, şi puterea. Cătră aceste culmi vom ajunge, fiindcă nu poate fi şi nu va putea fi greutate care să ne împiedice. Nici zvârcolirile, nici sălbătăciile, nici falsificările îndrăzneţilor nu ne intimidează. Acei ce au reînviat în lumea de azi, în raporturile lor cu cei lipsiţi de apărare, teroarea şi sălbăticia barbară a lumii de altădată, vor fi să fie singurii înfieraţi de contemporani şi pedepsiţi de istorie după cum merită…
Răii sunt bolşevicii, Rusia bolşevică, bestia comunistă, hoardele barbare, hidra roşie, negura asiatică şi chiar duşmanul secular, iar relele sunt robia bolşevică, urgia bolşevică, zdrenţele comuniste venite din Rusia şi uneltele lor locale – cumplita nenorocire şi ruşine ce acum un an s-a abătut şi asupra pământului românesc al Bucovinei. Intrarea lor în Cernăuţi, rememorează profesorul C. Loghin, s-a însoţit de bucuria câtorva comunişti locali, jidănuşi cu steaguri roşii huiduind pe Românii care plecau şi bande de derbedei care au apărut în centrul oraşului cu intenţia de a jefui. Şi, adaugă: În această stare de haos, evreii şi ucrainenii erau stăpâniţi de o linişte simptomatică, dovedind astfel că aşteptau de mult acest eveniment.
Dar, în contrast cu lumea orăşenească, în acele clipe de nelinişte, ţăranul român îşi vedea liniştit de treburi, rămânând pe moştenirea lui din străbuni. El a rămas acolo ca stâlp neclintit pe care nu l-au răpus şi nu-l vor răpune niciodată viforniţele trecătoare. Şi poate că şi de aceea nu au nicio îndoială acum bucovinenii, măcar cei vreo câteva zeci de fruntaşi pribegi refugiaţi în Capitală şi adunaţi de Sânziene – sărbătoarea Sf. Ioan, Patronul Bucovinei – la Biserica Sf. Sava, că vor scăpa în curând de rău şi de rele pentru totdeauna. Au, pe lângă modelul acestui ţăran literar, îndărătnic şi dârz, şi argumente şi susţinere de o altă natură: Atât Führer-ul cât şi ministrul de externe al Germaniei relevă că, fără nici o motivare şi fără nici o îndreptăţire din nici un punct de vedere, Rusia sovietelor bolşevice a încercat să dea foc sud-estului Europei cu orice chip. Încă la 24 iunie 1940 sovietele au informat Berlinul că sunt hotărâte să invadeze Basarabia şi Bucovina. Aceasta într-un timp când Germania încă lupta în Vest cu Franţa şi Anglia. Invadând şi bolşevizând Basarabia şi Nordul Bucovinei, sovietele au redus aceste bogate şi frumoase regiuni moldoveneşti la cea mai neagră mizerie. Aşadar: Bolşevicii sunt cu gura plină de „sfânta svobodă” – libertate pentru toţi oamenii şi toate popoarele. Au predicat în lung şi lat că toate popoarele de sub stăpânirea asupritoare ţaristă să-şi hotărască soarta după voia lor. Aşa s-a făcut că, în Martie 1918, Basarabia într-un gând s-a unit cu România. Dar aceeaşi Rusie care predica libertatea şi fericirea oamenilor şi a popoarelor pe toate cărările ne cotropeşte în mod samavolnic şi barbar nu numai Basarabia, ci şi mai bine de jumătate din Bucovina şi o parte din judeţul Dorohoi – şi încă sub ce pretext!!? Ca „pedeapsă” pentru că poporul român din Basarabia a vroit şi s-a unit cu toţi cei de un neam şi o lege cu el. Aşa înţelege şi aşa practică Rusia bolşevică dreptatea şi libertatea trâmbiţate atât de mult de ciracii şi propagandiştii ei! Şi nu numai atât, pentru că: Marele şi genialul conducător al Germaniei, în proclamaţia luminoasă adresată poporului german, a adus dovada că Rusia bolşevică şi-a vârât agenţii ei cari au jucat rolul de legionari intransigenţi, împingând mişcarea legionară română pe căile nenorocitei rebeliuni de astă iarnă, spre a arunca România în prăpastia anarhiei…
Încât, precum scrie şi Eugen Tarangul aflat la Suceava, Ceasul izbăvirii a sunat, pentru că: A voit bunul Dumnezeu ca, înainte de ce se împlineşte anul tuturor suferinţelor româneşti, să înceapă războiul sfânt contra bolşevicilor dărâmători de altare, nimicitori de cultură şi pângăritori ai moralei omeneşti. Generalul Conducător Antonescu, alături de marele Führer, a tras sabia pentru ca să alunge pe cotropitorii meleagurilor dulcei noastre Bucovine. Stindardele biruitoare ale Armatei noastre viteze trec Prutul pentru ca să desrobească pământul moldo-venesc pângărit şi să ne redea căminele părăsite acum un an de Bucovinenii şi Basarabenii alungaţi de puhoiul moscovit năvălitor.
Acelaşi Vasile Grecu, bizantinologul de renume – profesor din 1938 la Universitatea din Bucureşti şi unul dintre numeroşii bucovineni epuraţi şi excluşi în anii 1947-1948 – explica ocupaţia sovietică şi pribegia bucovineană prin aceea că Dumnezeu ne-a încercat cu pedeapsa lui trecătoare spre a ne încuminţi şi a ne îndrepta. Şi ar fi musai de văzut ce anume nu-i va mai fi plăcut lui Dumnezeu la bucovineni şi în ce privinţe ar cere divinitatea încuminţire şi îndreptare de la un popor ai cărui fruntaşi, intelectuali mai întâi şi abia pe urmă politicieni – dar şi politicieni – sunt convinşi că de Sus li se veghează şi li se călăuzeşte neamul. Patria Putnei şi a atâtor alte locuri de înaltă sfinţenie le este acestora dovadă de credinţă şi de ofrandă, dar şi de putinţă şi de stăruinţă nu altfel decât ca rezultat al ajutorului primit din Cer în deschiderea ochilor şi a inimii pentru găsirea căii, precum şi a îngăduinţei şi a sprijinului pentru a o urma – semn că Dumnezeu îi stă acestui popor aproape şi că are pentru el planuri ferme şi neîndoielnic favorabile.
Şi câteva neajunsuri şi soluţii se lasă dibuite în preconizările exprimate în paginile gazetei. Între ele: să nu dăm crezare tuturor vorbelor şi şoaptelor ademenitoare, ci treji şi cu încredere să ne strângem în jurul conducătorului nostru; strânşi uniţi şi numai desbrăcaţi de orice patimă sau interese personale, căci prea cârcotaşi am fost şi n-am preţuit cum se cuvenea ceea ce am dobândit; să urgisim dintre noi pornirile meschine de ceartă şi interese personale; ne-am lepădat de ambiţiile deşarte, am renunţat la orice calcule meschine şi n-avem în faţa noastră decât imaginea curată a neamului nostru; tebuie să ne refacem pe baze curat româneşti, fără amestec străin şi să clădim în Cernăuţi, cum n-a fost niciodată, cel mai românesc oraş din ţara noastră…
Or, cum spune în Glossa lui, George Voevidca: Vrajba frânge gând şi vrere. / Suferinţa-i primenire. / Ce-i Român, în veci nu piere. / Înălţare prin durere. / Mântuire prin Unire. / Ţie, Neam, în veci mărire!
AUREL BUZINCU
Comentarii