Într-unul din ultimele numere ale revistei interbelice Graiul românesc, în 1934, bucovineanul Emanuil Haivas publica sub titlul Pretenţiunile ucrainene asupra Bucovinei şi justificările lor un lung şi consistent articol pe chestiunea atât de actuală şi de mult comentată a disputei privitoare la drepturile celor două neamuri asupra unei părţi din nordul ţării noastre. Era concordant articolul cu profilul şi cu specificul atitudinal al publicaţiei – care, de pază la binele românităţii şi privind măcar uşor în stare de alarmă lucrurile, în scopul promovării identităţii româneşti şi, mai departe, prin asta, al consolidării statale prin cultură, se ocupa cu precădere de realităţi din teritoriile prin a căror intrare între graniţele ţării se făcuse România Mare –, dar şi, prin judecăţi şi chiar prin expresie, cu spiritul acestui deceniu tot mai tentat de excese în numele naţionalului. În orice caz, sunt subînţelese aici ca moarte definitiv unele ori aflate în agonie altele, la această dată, mai multe dintre planurile, dezideratele şi speranţele pe care generaţia bucovineană a Unirii le făcuse cunoscute în elan şi cu entuziasm la apariţia în 1918 a Glasului Bucovinei.
Între ele, inclusiv, oricât de aspru spus ar putea părea, acel să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului – pentru care, descifrând atunci cum se cuvine semnul vremurilor, cei mai mulţi dintre fruntaşii vieţii culturale şi politice din Ducat, stând, cum spun ei, pe punctul de vedere al principiilor lui Wilson, al reorganizării Europei pe baza principiului naţionalităţilor, hotărâseră că nu mai e voie să mergem izolaţi, fiecare pe drumul său, ci trebuie să ne strângem rândurile, să ne sfătuim unul cu altul şi din sfătuirile noastre să răsară o orientare pentru publicul nostru. Tocmai de aceea şi fusese conceput Glasul Bucovinei ca Organ de propagandă pentru unirea politică a Românilor de pretutindeni şi devenise, în evidentă legătură cu asumarea nevoii de integrarea în toate cele care cereau asta, Organ democratic al unirii, apoi Organul partidului democrat al unirii şi pe urmă Organ naţional românesc. Adică nemărturisind vreodată prin subtitlu, indiferent de realitate, vreo altă afiliere decât aceea la dezideratul exprimat până şi în ultimul lui număr, datat 28 iunie – 1 iulie 1941 şi apărut la Bucureşti, unde redacţionalul patetic de rămas bun încrezător În slujba Bucovinei se încheie astfel: Cu nădejdea că în scurt timp ne vom relua activitatea în tiparniţa noastră de la Cernăuţi, le spunem din toată inima acestor buni şi inimoşi fraţi şi Români: La revedere cât mai curând acolo, acasă la noi, pentru ca, unindu-ne cu toţii în muncă românească, harnică şi cinstită, să dăm Ţării tot ceea ce avem mai bun şi mai nobil în sufletele noastre!…
În 1918 şi imediat ulterior, cunoscându-se destul de bine la Cernăuţi metehnele bucureştene (dar sigur că şi conştientizându-se cele proprii, poate că doar mai puţin balcanice), se ceruse mai ales renunţare în actul de organizare internă şi de guvernare, de călăuzire a societăţii la vechiul politicianism, la căile rele ale politicianismului, deopotrivă acela din vechiul Regat şi cel de sorginte austriacă – văzute, şi unul, şi altul, ca extrem de dăunătoare, cauză de multe şi mari rele. În viaţa internă a vechiului Regat – se scrie în Glasul Bucovinei în 1919 – erau două puncte negre cari aruncau o umbră deasă asupra neamului nostru: politica internă şi presa. O presă destrăbălată şi condusă de oameni nepregătiţi, nici intelectual şi nici moral, care în această privinţă nu mai era concurată decât de presa din Bulgaria. Şi o politică ce ne aducea aminte de epoca celui mai deşănţat joc de interese personale şi de gaşcă din vechiul Fanar. (…) O conştiinţă etică nu exista aproape la nici un bărbat politic şi partidele în întregime erau mai mult o ceată de flămânzi şi ahtiaţi după putere cari, după sistemul de schimb, se urmau la conducere pentru a se îmbogăţi pe spatele ţării. Iar după cum vede lucrurile un A. Burac, Bucovina, sub raportul politic intern, prezintă în România Mare un aspect mai original. Este vorba despre politicianismul meschin austriac lipsit de virilitate şi energie, crescut şi adăpostit mereu de fosta stăpânire austriacă pentru servilismul şi indiferenţa lui naţională – unul care, avertizează gazetarul la mai puţin de un an de la Unire, îşi ridică din nou capul şi o face acum prin îngăduinţa elementelor cinstite româneşti. Şi parcă prea curând şi ignorându-se cursul vieţii aievea cu primejdiile ei se aşternuse liniştea şi se instalase indiferenţa în cazarma păzitorilor naţionalului şi ai românităţii.
În plus, în ce-i priveşte pe bucovineni, pentru apropiere şi închegare sufletească pe cât mai deplină a tuturor Românilor din largul României întregite, se ceruse şi renunţare la orice sentiment de superioritate – recunoscându-se astfel că aşa ceva exista de-adevăratelea în fostul ducat al coroanei de la Viena –, după cum şi la orice element de mentalitate de natură să-l ţină pe locuitorul provinciei în localism îngust. Streinii ne-au învăţat să privim din culmea aroganţei lor acest mândru popor de ţărani, acea mândră tradiţie bogată în poezie şi fapte mari. Ei ne-au îndemnat să credem că în România domneşte un putregai al clasei suprapuse. Îi îndemna Vasile Grecu pe bucovineni în Glasul Bucovinei: Să nu ne ţinem prea înţelepţi şi prea desăvârşiţi întru toate, căci ale noastre instituţiuni, pretinse bune şi desăvârşite, în faţa focului dogoritor al războiului s-au arătat a fi de ceară. Să renunţăm la ambiţiile şi pornirile din trecut, orice urmă a vieţii de robie s-o ştergem grăbiţi şi să nu mai încercăm a învia păcatele noastre vechi. Decât să cădem zdrobiţi sub greutatea bolovanilor cari ascund în ei câteva fărâme de aur, mai bine ne lipsim de acele fărâmături, fie ele cât de sclipitoare şi ademenitoare. Sunt vizate aici mai multe dintre cele considerate specific bucovinene, ale lumii înalte şi ale celei de jos, cultivate ori răsărite spontan în fostul ducat, dar e cu siguranţă în atare cuvinte şi o reacţie faţă de poziţia reţinută ori tentată de autonomism a unora dintre unionişti, între ei cu baronii şi cavalerii locului şi, desigur, cu boierul din Storojineţ Iancu Flondor.
Trebuitoare la modul absolut fusese văzută colaborarea cu hărnicie şi tot avântul la contopirea reală cu România şi la consolidarea ei internă, iar în context, fiu de simpli săteni, de ţărani, emancipat prin studii şi recunoaştere a competenţei şi a calităţii umane, dar nesofisticat prin înalte apartenenţe sociale, Ion Nistor îl atacă de îndată şi croit pe homo bucovinensis: Specia aceasta de bipezi s-a desvoltat în pepiniera politică a fostului regim austriac. E tipul renegatului lipsit de convingeri naţionale. (…) Se vede că în Bucovina specia aceasta s-a bucurat de o îngrijire mai bună ca în celelalte provincii ale fostei împărăţii Habsburgice, căci ea a suportat toate grozăveniile răsboiului şi, menţinându-se, îndrăzneşte să iasă din nou la iveală din bârlogul netrebniciei sale. (…) Conform principiilor acestei doctrine, toate neamurile din Bucovina şi în special Românii trebuiau să se desfacă de convingerile lor naţionale, să rupă orice legătură cu conaţionalii lor de peste hotare, să-şi abandoneze limba şi să uite de datinele şi obiceiurile lor strămoşeşti pentru a se contopi cu celelalte neamuri într-o specie exotică bucovineană, cu limba de conversaţie germană. Şi, de bună seamă, altele asemenea.
Numai că n-ar prea fi fost să fie aşa – în opinia din 1934 a lui Emanuil Haivas (despre care urma să se spună că a rămas puţin cunoscut deoarece avea să aleagă traiul în străinătate). Dintr-o cauză sau alta şi din mai multe laolaltă, ba poate că şi foarte româneşte, doar la cel mult o jumătate de an după Unire, la Cernăuţi au apărut şi urmau să se adâncească în separare taberele politice. Glasul Bucovinei, evident tot mai alături de Ion Nistor, susţine prin Alecu Procopovici că pe Iancu Flondor, ministru-delegat numit de Rege în asentimentul ţării întregi, imediat – era doar la putere – l-a asediat vechiul nostru politicianism, care se simţea primejduit de legăturile prea strânse cu Bucureştii, dorite de noi. Şi: Dl. Flondor a sucombat. Mai voalat ori mai direct, lui Iancu Flondor i se aduc reproşuri legate de opoziţia lui făcută centralismului dâmboviţean, dar şi de un mod autoritar şi discreţionar de conducere, de blocaje în administrarea provinciei, de aderare la practica favorurilor – totul explicabil prin politicianism şi ducând curând şi sigur la fracturarea şi dezbinarea mişcării unioniste din Bucovina.
Preţuit şi la rândul lui preţuind în chip deosebit Bucovina, lansat în politica României Mari şi aflat în creştere de popularitate ca aducător de împrospătare pe acest teren pe care contează tot mai mult să vorbeşti cu acreditare despre popor, naţie, neam – pe lângă, se înţelege, reformă agrară şi vot universal –, Nicolae Iorga (dispreţuind şi el otrava vechiului şi incorigibilului nostru politicianism oriental) are respect pentru istoricul Ion Nistor şi nu ezită să şi-l exprime public. Spune el cândva: …ai lămurit atâtea puncte confuze şi ai adus o informaţie cu totul nouă şi de cel mai mare folos, dând astfel bazelor istoriei Bucovinei româneşti o lărgime necunoscută până atunci. Crede însă şi într-un posibil important aport al lui Ion Nistor – omul curat, cinstit şi de un cald naţionalism – în viaţa politică românească. Liberalii pragmatici şi-ar primeni imaginea adăugându-şi prin el o aureolă de idealism – şi încearcă într-o scrisoare să-l convingă pe Iancu Flondor, pe care de asemeni îl respectă, să caute în sine resursa pentru a găsi în Ion Nistor pe indispensabilul tovarăş (…) pentru a îndrepta Bucovina spre românism.
Fusese şi pentru Iorga important faptul. Dar n-ar fi fost să fie cum s-ar fi cuvenit. Şi chiar dacă în 1933, după cum se scrie în Curentul lui Pamfil Şeicaru, ucrainenii respectă pe toată linia hotărârea lor comunicată de C. Matzievici în Memoriu asupra chestiunei ucraine din 1920, în opinia lui lui Emanuil Haivas de peste un an, explicabil prin politicianism – prin partidele care sunt în stare să tolereze orice cu milogenia lor după voturi şi care au vândut conştiinţa naţională pentru o mână de glasuri răguşite cari le ţineau hangul –, există în Bucovina o dispută teritorială şi ar fi în afară de orice discuţie că printre cei mai mari duşmani pe cari îi avem noi azi în cuprinsul Ţării Româneşti sunt Ucrainenii.
AUREL BUZINCU
Comentarii