Mâțișorii la Florii

Floriile înscriu în calendar sărbătoarea sincretică ce prefigurează renașterea naturii în plină primăvară, miracol întruchipat prin trupul lui Hristos jertfit pentru eliberarea de lumea veche, când în fiecare an mlădițe verzi de salcie cu mâțișori pregătesc un drum nou prin ceremonii specifice. Sărbătoarea Floriilor, prin care biserica creștină consemnează evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim, are un substrat cultural precreștin, cel al cultului zeiței Flora din mitologia romană. Flora era în mitologia romană o zeitate a florilor de primăvară, dar și a fenomenului înfloririi pomilor, cult introdus pe vremea lui Titus Tatius în secolul al VIII-lea î.H. În cinstea acestei divinități a lumii romane se organizau, între 27 aprilie și 5 mai, serbări pline de fast, cu ramuri verzi ce invocau un sfârșit de timp calendaristic, precum și un nou început, ceremonii care, în spațiul carpatic, s-au sedimentat mitologic prin hora Ielelor ce dansau la lumina lunii, în poienile pline cu verdeață.

 

Creștinismul, căutând să șteargă cutumele păgâne din memoria colectivă a credincioșilor săi, a suprapus peste aceste manifestări sărbătoarea care consemnează Intrarea lui Iisus în Ierusalim, Mântuitorul fiind întâmpinat atunci cu ramuri de finic de mulțimea ce-l aclama după minunea săvârșită prin învierea lui Lazăr, aspect redat și într-o Evanghelie. Dar, de la consemnarea acestui eveniment de către evanghelistul Luca și până la ritologia precreștină este o cale destul de mare, a cărei parcurgere poate fi însoțită și explicată numai prin prisma unui îndelung proces de asimilare sincretică. Parțial, simbolistica ramurii verzi adânc implementate în cultul păgân al Florei a fost însușită și de către cultul creștin, vechii practici atribuindu-i-se una de natură pascală în cadrul unei sărbători creștine. Înainte vreme, în sâmbăta Floriilor se ritualiza încă un ceremonial complex închinat unei divinități a vegetației (Lazăr sau Lăzărică), după acest scenariu de renovare anuală a timpului urmând sărbătoarea prepascală a Floriilor. Floriile creștine oferă numeroase practici populare, mult asemănătoare celor din cultul Florei: arborarea ramurilor verzi, cultul morților, prezent prin pomeni (Moșii de Florii), acte de divinație prin care erau invocate spiritele celor decedați, practici pe care le făceau și romanii. Treptat, începând din secolul al III-lea d.H., ramura verde începe să capete un loc de cinste într-o altă simbolistică. Ramura verde de salcie cu mâțișori, amintind de cea de finic, începe să devină un simbol creștin prepascal, altoit pe unul precreștin, vestind învierea unui nou început, al unei lumi noi. Avem știri care arată că și în feudalism ramurile înmugurite (mâțișorii) erau recoltate în preziua Floriilor pentru ca în duminica respectivă să fie duse la biserică spre a fi sfințite (aspect valabil și în zilele noastre). Ramurile sfințite erau și sunt duse apoi acasă spre folosire în rituale diferite. Cu ele sunt atinse animalele din gospodărie pentru fecunditatea acestora, copiii, pentru a fi feriți de cele rele și pentru ca „să crească și să înflorească precum mâțișorii”, se pun pe stra-turile din grădini, parte din acestea, păstrate la icoane, fiind întrebuințate în ritualuri magice (farmece și descân-tece), pentru apărarea îm-potriva grindinii și a focului. Mâțișorii sfințiți erau folosiți înainte vreme și ca medicament pentru anumite boli: gâlci, friguri, otită, dureri de șale și de grumaz, precum și pentru „ariciul vacilor”, mulți crezând că dacă vor înghiți câțiva mâțișori, vor fi feriți de orice boală. Se mai credea că „dacă atingi vacile și oile duse la vândut, atunci cumpărătorii se vor înghesui precum lumea după mâțișori în biserică”. Vedem cum ramura verde de salcie a păstrat și în creștinism o simbolistică a castității și a renașterii anuale a vegetației în preajma Învierii lui Hristos, sincretizând și o nouă simbolistică, creștină, românii atribuindu-i și alte valențe.