Happines. „Luând masa, la un moment dat, cu nişte prieteni englezi, doamna de Gaulle a fost întrebată ce aşteaptă ea, cel mai mult, de la anii care vor veni… «A Penis!» răspunse ea, fără ezitare. Tăcerea jenantă care a urmat a fost întreruptă chiar de soţul ei: «Draga mea, cred că ei pronunţă puţin altfel cuvântul fericire…, happines, cred!” (Robert Morley, „Cartea cu bunătăţi”)
„Păsărică”. Pe vremea odiosului (mult-regretat de unii), la un restaurant de lux din Bucureşti, cineva dă telefon şi rezervă o masă pentru acea seară. La ora stabilită, soseşte o limuzină de lux, cu şofer în uniformă, iar din maşină coboară un tip mic şi pricăjit, în mână cu o colivie în care era o biată păsărică. La masă, tipul comandă pentru el doar o salată, iar pentru păsărică… mâncăruri costisitoare. Securistul restaurantului, contrariat, face cercetări şi află că respectivul, până nu de mult un muritor de rând, s-a îmbogăţit peste noapte. Hopa! Bineînţeles, omul este chemat la miliţie, pentru interogatoriu. – Cum puteţi dovedi provenienţa banilor pe care îi aveţi? – Păi, staţi să vedeţi… Eu sunt pescar şi, într-o zi, am prins un peştişor cu totul din aur. – Tovarăşe, îţi baţi joc de mine!? – Nu, este adevărul adevărat! – Dacă este aşa, peştişorul… unde-i acum!? Intră în tezaurul statului! – Staţi să vedeţi, că nu-l mai am!… – Nenorocitule, te bag la puşcărie! – Nu, domnule, că el vorbea şi m-a rugat să-i dau drumul că-mi îndeplineşte trei dorinţe! – Dumneata chiar mă crezi nebun? – Nu, domnule, dar pentru că eram sărac şi locuiam într-o garsonieră în Militari, confort 3, cu baia în bucătărie şi cu bucătăria în baie, i-am cerut să-mi dea o vilă mare şi frumoasă, cu limuzină la scară, cu majordom şi femeie de serviciu. Apoi, când m-am văzut cu toate astea, i-am cerut să am bani mulţi, să nu am ce face cu ei. Apoi, dacă am văzut că am vilă, majordom, servitoare, şofer şi bani mulţi, i-am cerut să-mi dea şi mie „o păsărică mică şi mereu flămândă”. Eu m-am exprimat metaforic, înţelegeţi? Şi peştişorul m-a înţeles greşit: mi-a dat această stârpitură de pasăre, care mănâncă de mă sărăceşte!
„Peşti”. În limbajul cotidian, termenul „peşti” e folosit pentru a numi oameni care practică exploatarea, în special în domeniul afacerilor necinstite. Originea termenului „peşti” pentru a descrie exploatarea de carne vie poate fi urmărită înapoi până în perioada anilor ’20, când Statele Unite au fost măcinate de prohibiţie şi afacerile ilegale cu alcool. În acele zile întunecate, gangsterii şi traficanţii de alcool se bucurau de o creştere a puterii şi influenţei. În mod specific, termenul „peşti” a fost adesea asociat cu cei implicaţi în industria ilegală a alcoolului, descriindu-i pe aceştia ca fiind indivizi fără scrupule, care exploatau nevoile şi dependenţa altora în scopul câştigului personal. Termenul „peşti” pentru proxeneţi provine din jargonul criminalităţii organizate şi a fost popularizat prin cultură şi mass-media. În acest context, „peştele” sugerează modul în care proxenetul „pescuieşte” sau atrage victimele în activităţi ilegale, precum şi modul în care îşi menţine controlul asupra lor, asemănător cu un pescar care controlează peştii prin plasă. De asemenea, poate sugera o anumită lipsă de respect sau valoare faţă de persoanele exploatate, considerându-le uşor de manipulat sau de „prins”. Este un termen peiorativ care reflectă dinamica de putere abuzivă în exploatarea sexuală. Astăzi, „peştii” sunt adesea asociaţi cu o gamă largă de practici necinstite, de la manipularea pieţelor financiare şi exploatarea forţei de muncă, la publicitatea înşelătoare şi frauda corporativă. Ei sunt cei care îşi urmăresc interesele egoiste, ignorând consecinţele asupra altora şi punând profitul personal înaintea eticii şi moralităţii. În final, termenul „peşti” a devenit o definiţie a exploatatorilor de carne vie datorită evoluţiei sale istorice şi culturale. Este o expresie care subliniază importanţa eticii şi integrităţii în afaceri şi în viaţa cotidiană, şi un apel la responsabilitate şi justiţie în relaţiile interumane şi în societate în general.” (Playtech.ro)
„Răsturnare”. Citez – cu delicii – ori, mai degrabă, cu „tristeţi” istorice, greu de scris/descris, aici – un mic text (anonim, din păcate), datorat unui autor din ziarele româneşti din Cernăuţiul cel abia „recuperat”, de români. Este din anul 1919. Visata Unire, deja împlinită atunci, nu a satisfăcut pe nimeni. Mai păguboasă ca orice era eterna ceartă/divizare, concurenţă între „fraţii” români. Şi ca organe de presă „patriotice”, dar ostile reciproc, după „divorţul” între Ion Nistor şi Iancu Flondor, în Cernăuţiul anilor 1919-1920, gazetele româneşti se contrau, contraziceau. OK… Cu o anumită decenţă, măsură, diplomaţie… dispărută din presa noastră de azi, unde sloganul, esenţa oricărei polemici de idei, este: „Ba pe-a mă-tii!”. Autorul – anonim – vorbeşte, sincer, despre „deruta” totală a populaţiei, a oamenilor din Cernăuţiul acelor ani. Mie mi se pare, citindu-l după un veac, un „reportaj” onest, oarecum: „Răsturnarea socială care a însoţit căderea Imperiului Austriac a avut urmări catastrofale şi greu de cântărit: profesorii nu se mai bucurau de respect, ofiţerilor li se smulgeau epoleţii… Românii se certau cu românii…, evreii erau – orientaţi mereu, cum e neamul lor, schimbător cum bate vântul politichiei! – în contra noastră, a românilor. Ucrainienii, mai uniţi între ei, decât ai noştri, se grupau, se organizau…”. Citez „miezul” scrierii găsite de mine: „În pieţele publice din Cernăuţi şi Suceava, azi, la anul 1919 – sunt aplaudaţi nişte oameni ce ţin discursuri bolşevice, comuniste, de prostit poporul… Sunt nişte oameni care, dacă noi, românii, am fi fost cinstiţi, uniţi şi curajoşi…, ei ar fi fost, azi, spânzuraţi ori împuşcaţi”. Păcat. Aşa se scrie, se face istoria…, cu demagogi, cu falşi lideri… „Prostimea” crede. Şi îi aplaudă!
Sfrinţie. Mă gândeam (sperasem) că odată cu uitarea vechiului nume al bolii rele, „sfrinţia” – ce ţi se „urcă şi la cap”, sfrinţia…, noi, românii, vom diminua, după 1990, ori măcar vom ţine sub control teribila boală transmisibilă sexual. Speranţa mi s-a prăbuşit când am aflat că România este pe primul loc în UE – OK, nu ne comparăm cu Ucraina şi cu Rusia, încă extra-comunitare! – în privinţa „cazurilor de sifilis diagnosticat oficial”. În România, există 4.000 de bolnavi confirmaţi şi înregistraţi ca atare, dar numărul celor real difuzori de „treponema” este întreit! Ar fi, deci, cam 12.000! Imaginaţi-vă că bolnavii ar face dragoste cu o persoană sănătoasă! Iar aceea, infestată fără ştire, ar face sex cu o terţă persoană, care, la rândul ei…! Ar rezulta zeci, poate sute de mii de posibili „sifilitici”. Totuşi, sifilisul e o boală de sărăcie, de nevoie! Care să fie soluţia?!…
Comentarii