Port pe retină, din anii de liceu, imaginea Profesorului Vasile Gh. Popa care se strecura pe holurile de piatră uşor, cu chipul încadrat iconic în aura părului argintiu, fără zgomot şi fără umbră ca şi cum fiinţa-i ar fi ieşit deja din condiţia materială. Părea că „nu avea greutate ca respirarea”, cum spune Nichita Stănescu.
Eram elevă, din 1972, la Liceul „Nicu Gane”, pe când se stingeau ecourile sărbătoririi centenarului prestigiosului locaş de învăţământ fălticenean. Abia mă deprindeam cu atmosfera copleşitoare a şcolii centenare, încercând să iau cunoştinţă cu spaţiul fascinant şi cu magiştrii de la catedră care mi se păreau intangibili cu aura lor de deţinători ai tainelor cunoaşterii.
Din galeria celor care mi-au clădit personalitatea, fiindu-mi profesori mie – doamnele Magdalena Vultur, Sofica Butnaru, Eliza Chirilă-Manoliu, Elena Constantinescu, Doina Cozma, Magdalena Chira, Geta Baldazar şi domnii Gheorghe Miserciu, Constantin Popa, Gabrel Baban – ori colegilor mei – doamna Mioara Gafencu, domnul Bogdan Grigoriu etc. – figura specială a „profesorului lui Nicolae Labiş”, cum este numit şi cunoscut în mentalul colectiv Vasile Gh. Popa, are un loc cu totul aparte în memoria mea afectivă şi în parcursul meu de participant la viaţa cetăţii.
Îmi stăruie şi azi în auz şoaptele conspirative ale colegilor mai mari care mi l-au relevat, fiindu-le unora de la clasa de Filologie profesor de limba latină: „El l-a descoperit pe Nicolae Labiş!; el a constituit şi a condus cenaclul literar al oraşului! a fost deţinut politic!; a fost coleg de celulă, la Aiud, cu Vasile Voiculescu!; a fost dat afară din liceu şi a lucrat la Combinat!… ”
Îl priveam fascinată şi nedumerită, gândindu-mă cum un profesor cu o asemenea carismă putea fi socotit „duşman al poporului”?!
Anii au trecut, am ajuns profesoară şi am trăit privilegiul de a citi şi de a vorbi public despre cărţile lui Vasile Gh. Popa, cărţi rămase în manuscris până târziu, după Revoluţia din 1989, când fiul său, medicul Vasile V. Popa, el însuşi scriitor memorialist, a înfăptuit actul lăudabil de a le recupera şi oferi publicului, tipărindu-le. Astfel, am putut descoperi că profesorul şi preotul Vasile Gh. Popa era şi autor al unor valoroase poeme existenţialiste şi poezii candide pentru copii, a unor răvăşitoare cărţi de memorii, dar şi a unor volume dedicate oamenilor şi locurilor „Florenţei moldave”, cu a cărei viaţă culturală s-a identificat total. Cu a Fălticenilor şi a Liceului „Nicu Gane”, acolo unde ecourile vocii sale reverberează şi azi. Această apropiere postumă şi livrescă de universul copleşitor, prin dimensiunea preocupărilor şi prin nobleţea spiritului acestui cărturar din stirpea cea rară a oamenilor cu verticalitate m-a îmbogăţit spiritualiceşte, sporindu-mi sentimentul de recunoştinţă.
Recunoscătoare sunt, mai ales, pentru că mi-a mijlocit apropierea de tărâmul gândirii hermeneutului fălticenean Vasile Lovinescu pe care discipolii săi l-au celebrat an de an la Fălticeni, din 2000 încoace… În 2009, apare cartea „Mărturii. Convorbiri cu Vasile Lovinescu”, restituire a convorbirilor dintre cei doi cărturari, din vara anului 1975, pe când hermeneutul V. Lovinescu lucra la capodopera sa „Creangă şi Creanga de aur” care va apărea postum, în 1989. Afinităţile elective şi consubstanţialitatea de ordin spiritual care îi lega pe cei doi iluştri fălticeneni răzbate din scrierile amândurora, Vasile Lovinescu evocându-l pe concitadinul său în memoriile pe care le putem citi în cartea „Vasile Lovinescu, Eseuri şi amintiri”, editată de Marius Vasileanu şi Florin Mihăescu, în 2005.
Scriitura bazată pe experienţa teribilă trăită după gratii ocupă un loc distinct în creaţia cărturarului fălticenean, servind ca mărturie vie, esenţială pentru înţelegerea represiunii comuniste şi a capacităţii de supravieţuire spirituală a deţinutului politic. Înţeleasă ca formă de rezistenţă prin cuvânt, având caracter preponderent autobiografic şi documentar, prin mărturii despre suferinţă, rezistenţă spirituală şi atrocităţi, scriitura lui carcerală cu rol de document se regăseşte în jurnalul intitulat „Letopiseţ fălticenean. Ultima etapă”, publicat în 2011, carte restituită cetăţii de fiul care i-a împlinit dorinţa testamentară, publicându-i jurnalul fără nici o „imixtiune care ar fi fost o impietate”. Am avut privilegiul să citesc acest jurnal incunabul, în iulie 2011, şi să constat public că este o carte document în care se oglindeşte polimorfismul Omului Vasile Gh. Popa memorialistul, profesorul, cărturarul cu ochi critic, moralistul, folcloristul, teologul, filosoful, publicistul, martirul, iniţiatul în tainele adânci ale spiritualităţii universale etc.
Acest jurnal ar trebui cuprins în bibliografia liceenilor, prin forţa formatoare pe care doar cărţile fundamentale o au.
„Fălticenii – mic lexicon cultural-turistic”, Fundaţia Culturală „Antares” Galaţi, scris în 1976, în ultimele sale luni de viaţă, mi-a revelat atitudinea cumpănită, înţeleaptă a dascălului care stabileşte propria scară de valori ale lumii culturale fălticenene, ferindu-se de exagerări, cu echilibrul propriu unui om de onoare, cunoscător şi formator de spirite, încât cititorul va descoperi în acest dicţionar sublim doar patru superlative absolute: pentru Eugen Lovinescu, Nicolae Labiş, Grigore Vasiliu-Birlic şi Virgil Tempeanu. Documentarea atentă, rigoarea, cuprinderea sub privirea sa atentă a mai multor categorii de oameni ai urbei noastre, pe lângă scriitori şi artişti, de ex. oameni ai şcolii, militanţi, militari, consemnarea unor fapte foarte interesante, mai puţin cunoscute chiar fălticenenilor (de pildă, prezenţa unui Gheorghe Rojniţă pe baricadele Comunei din Paris, a unei foarte tinere feministe, cu articole înflăcărate în presa vremii, Sofia Cocea), au fost doar o parte din aspectele pe care le-am evidenţiat în acel iulie 2014, când a fost lansată cartea cu dragostea şi prin efortul fiului, medicul şi prozatorul Vasile V. Popa, editorul tuturor celorlalte manuscrise rămase de la tatăl său.
O altă carte pe care am citit-o şi despre care am vorbit la momentul lansării, în 2016, este culegerea „Strigături şi chiuituri fălticenene”, o lucrare pregătită pentru tipar în 1969. Cartea este însoţită de câteva note semnate chiar de prof. Vasile Gh. Popa, în care acesta ne mărturiseşte că lucrarea cuprinde rodul a 20 de ani de acţiuni de culegere ştiinţifică, profesionistă a folclorului din zona geografică din jurul Fălticenilor. Cartea este însoţită de o hartă realizată de mână de autor, o hartă care demonstrează că aria de pe care au fost culese strigăturile este de circa 30 km în jurul urbei de pe Şomuz, în volum regăsindu-se 40 de localităţi ale fostului raion Fălticeni, la care se adaugă câteva din afara raionului.
Ceea ce este important de ştiut, prin plusul de valoare şi originalitate pe care i-l conferă, este adevărul că lucrarea este rodul muncii profesorului, folcloristului Vasile Gh. Popa şi a elevilor săi de la Liceul „Nicu Gane” şi de la Şcoala de fete Nr. 2. Profesorul şi-a demonstrat spiritul ştiinţific, rigoarea şi disciplina metodică în felul în care a aşezat cele 13 capitole, strigăturile după tematică şi glosarul în care a explicat termenii cu sens excesiv regional, pentru a nu exista niciun dubiu în transpunerea şi înţelegerea sensurilor. Vasile Gh. Popa a precizat cu acribie ştiinţifică sursele de informare. Printre culegători, întâlnim numele prezbiterei de la Târzia-Brusturi, soacra autorului; cu încântare găsim o sumedie de strigături de valoare culese din zona Baia de viitorul poet Nicolae Labiş, elev la, pe atunci, Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni.
Strigăturile şi chiuiturile pe care le conţine cartea sancţionează defecte umane cum ar fi lenea, urâţenia morală, minciuna, lipsa bunului gust etc. O listă întreagă de defecte pe care ar trebui să le sancţioneze şi acum comunitatea… Găsim valorificate virtuţile, de la milostenie la hărnicie, de la iubirea sub semnul cununiei sacre la petrecerea orânduită şi îngăduită de Dumnezeu, ca mod de trăire sub acoperământul ceresc.
Radiografia personalităţii monumentale a cărturarului Vasile Gh. Popa, martirul regimului comunist care şi-a iertat călăii asemenea lui Iisus, se regăseşte în jurnalul „Letopiseţ…” şi în memorii, dar, mai ales, în „Postume”, ultima dintre restituirile scriitorului, editată de fiul său în 2016, la aceeaşi Fundaţie Culturală „Antares”, din Galaţi.
Coleg de celulă la Aiud cu Vasile Voiculescu, Vasile Gh. Popa este o victimă, un sfânt al ororilor comunismului. În volumul „Postume”, găsim mai multe poezii care restituie trauma detenţiei, între care poemul datat 2 mai 1976, scris cu puţină vreme înainte de moartea autorului survenită la 18 iulie 1976. Intitulat „Ne-nduratele zăbrele” (concepută la Aiud), poemul este emblematic pentru transfigurarea spirituală a deţinutului: „Mă uit la uşa asta monstruoasă / Din lemn şi fier şi scoabe şi zăvoare, / Şi văd prin ea ca printr-o pânză roasă / Cum holde sfinte tremură în soare. // Mă uit la ne-nduratele zăbrele / Din neamul dur al morţii şi tăcerii, / Şi trec uşor ca pasărea prin ele, / De mă desfăt în slava primăverii… // Mă uit la zidul gros ca de cetate / Din bolovani, ciment şi cărămizi, / Şi-aud prin el solemnele cantate, / Cântate lin de cântăreţi candizi… // O, paznici duri, amarnică făptură / Mai e şi omul nostru: e şi nu-i! / Ca soarele ce-ţi joacă-n bătătură / Ş-apoi o ia printre răzlogi, hai-hui! // Îl prinzi de mâini, de glezne şi de gât / Cu lanţuri ca pe orişice jivină. / Dar când îl caţi, nu mai găseşti decât / Verigile mânjite cu lumină! ”
Pildă de demnitate, efigie emblematică a galeriei personalităţilor fălticenene, Vasile Gh. Popa este magistrul prin excelenţă, etalonul peste timp al lumii sale aureolate de sfinţenie pentru a cărei salvare mântuitoare s-a jertfit, fără resemnare, din convingerea că Binele învinge.
Pentru mine, lectura cărţilor sale de memorii cu inserţii în istoria culturii universale rămâne o bucurie trăită şi retrăită de Zilele Lovineştilor, figuri exemplare, oameni de seamă iluştri cu care a consonat şi alături de care poartă întru veşnicie nădejdea salvării noastre prin onoare, cultură, verticalitate, spiritualitate.
ELEONORA BULBOACĂ
* 1 Rândurile scrise întru evocarea lui Vasile Gh. Popa, la 50 de ani de la moartea survenită la 18 iulie 1976
Comentarii