Aripi. Un rus se prezintă pentru consultaţie la un medic plictisit şi prost plătit, plângându-se de o durere între omoplaţi. Fără a-l privi, doctorul întreabă: – Fumezi? – Nu, n-am fumat niciodată! – Bei? – Deloc. Îţi plac femeile? – Nu, eu sunt un soţ fidel. – Vezi, au început deja să-ţi crească aripile de înger!
Auto. Într-o intersecţie, un BMW îi taie calea unui Trabant, care avea prioritate. Şoferul Trabantului se ia după BMW şi la următorul semafor îl ajunge din urmă, se repede la şofer şi dezamăgit şi întristat peste măsură, îi zice: „Apăi… dacă şi noi, ăştia cu maşini nemţeşti, nu ne mai putem înţelege…”
Camus (Albert). „O veste care i-ar putea dezmetici şi ea pe gauchiştii întârziaţi, dacă şi-au mai păstrat o doză de bună credinţă. E foarte probabil ca Albert Camus să fi fost asasinat printr-o dispoziţie a Kremlinului. Cotidianul italian «Corriere della Sera» publică un articol unde arată împrejurările în care celebrul scriitor şi-a pierdut viaţa în ceea ce părea a fi fost un accident de automobil, la 4 ianuarie 1960. Scriitorul şi traducătorul său din literatura rusă, cehul Jan Zabrano, după cum s-a constatat consultându-se ediţia integrală a jurnalului său, apărut postum, «Toată viaţa», a relatat o discuţie cu o cunoştinţă din Rusia care avea relaţii cu KGB. Discuţie din care a reieşit că a avut loc o «lichidare» a lui Camus, executată de spionajul sovietic, la ordinul ministrului Şepilov (căzut nu peste multă vreme în dizgraţie). Cum anume? S-a umblat la un pneu al maşinii scriitorului. Motivul? Articolul lui Camus, publicat în «FrancTireur», în martie 1957, în care acesta denunţa «masacrele ordonate de Şepilov» în Ungaria, la invadarea ţării de Armata Roşie, reluând subiectul unui discurs ţinut cu trei zile mai înainte în sala Wagram din Paris, care a avut o largă rezonanţă. În plus, Camus a luat partea lui Pasternak, cel defăimat în patria sa, la primirea Premiului Nobel pentru «Doctor Jivago». Iată, prin urmare, cum e foarte posibil ca autorul «Ciumei» să se adauge listei scriitorilor ucişi sau împinşi la sinucidere de regimul admirat de Aragon, Eluard, Nadeau şi de alţii, listă din care fac parte Esenin, Maiakovski, Mandelstam, Babel, Tzvetaeva, Fadeev…” (Grigore Grigurcu)
Golan. „Tătă lumea mă grăieşte / Că-s golan. Doamne-fereşte! / Da de ce, Doamne, să hiu? / N-am omorât om de jiu / Am iubit ce mi-o plăcut / Alte rele n-am făcut / Alte rele n-oi mai face / Şi-oi iubi pe cine-mi place.” (de la Dragoş Tochiţă, regiunea Cernăuţi)
Meniu. Vine soţul acasă seara după o zi de muncă, rupt de oboseală. – Soarele meu. Nu vreau nimic altceva decât să mănânc şi să mă prăbuşesc în aşternut. Ce avem la cină? – Îţi spun imediat, zice soţia pe un ton serios. Fiul tău are nota 2 la mai multe obiecte pe semestru, mâine trebuie să achităm plata la Universitate pentru studiile fiicei, iar pe poşta ta a parvenit un e-mail în care se spune că păpuşica ta de amantă este un pic gravidă. Să-ţi mai prepar ceva? – Nu, nu. Am mâncat pe săturate. Mulţumesc!
Microfon. Istorioara e din perioada URSS-ului. Brejnev îl invită pe ambasadorul Franţei la cină. În timpul mesei, francezul este surprins: – Curios! Primele trei chiftele pe care le-am mâncat au fost delicioase, dar pe aceasta chiar nu o pot tăia! Atunci Brejnev se întoarce către şeful gărzii sale: – i-am spus „fără microfoane în seara asta”!
Miracol. (V. Vajoga): „E clar că ţuica asta are / Efecte afrodisiace / Că, după două-trei pahare / Chiar şi nevastă-mea îmi place!”.
Neveste. Două soţii de poliţişti stau de vorbă. Una zice: – Dragă, soţul meu are post lângă o florărie. Niciodată nu mi-a adus vreo floare… – Şi ce? Asta nu-i nimic. Al meu are post lângă Conservator. O conservă n-am văzut până acum…
Ospitalitate: Să-ţi faci oaspeţii să se simtă ca şi cum ar fi acasă la ei… şi chiar şi-ar dori să fie acasă la ei.
Pudoare (rurală). „De muşcat ci de pişcat, / Nu scrie popa păcat! / Nici de vârât mâna-n sân, / Nu-i părintele hapsân! / Numai… de la sân la vale, / Cică… nu prea e cu cale!”
Ruşi. „Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească şi ţintele ce ea le urmăreşte de-o sută şi mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despoţiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliere şi de jaf. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând, ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru. Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau câştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decât au mulţi profesori de estetică. Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtui de mare, trage mai uşor la cântar decât mica Belgie. De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervantă, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească. Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mâinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200. Astfel, misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple. Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o. Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută, la ruşi, compensaţie în glorii sângeroase şi în cuceriri.” (M. Eminescu, „Timpul”, 7 aprilie 1878)
Comentarii