Între fenomenele care vor fi influenţat – direct şi indirect şi poate că, dacă nu decisiv, atunci măcar într-o măsură relevantă – viaţa publică românească de la începutul anilor interbelici, mai ales cea din Bucovina proaspăt unită cu Ţara şi aflată într-un curs de integrare nu lipsit de dificultăţi (explicabile, de altfel, şi neapărat de luat în seamă mai mult decât s-a făcut), este acela iscat de problematica legionarilor – de o anume capacitate certă de a genera agitaţie în relaţia dintre stat şi o parte a cetăţenilor lui care devine însemnată nu atât numeric, deşi e şi asta, cât în condiţiile creşterii şi impunerii acum a importanţei politice a poporului. Discuţia priveşte oarecum toate provinciile românilor care vin acasă ca urmare a dezintegrării monarhiei austro-ungare, dar cu deosebire fostul ducat autonom al coroanei vieneze – ea putând proiecta şi o lumină utilă înţelegerii cuvenite a apelului la încuminţire şi la îndreptare lansat de bucovineni în condiţiile de la începutul anilor ’40.
Nu e vorba de legionarii Legiunii Arhanghelului Mihail şi ai Garda de Fier, ci de alţi legionari – unii a căror situaţie şi a căror mişcare, însă, e de văzut dacă nu cumva îşi vor fi avut rolul lor în acutizarea şi propagarea până la nivel de masă a unora dintre elementele stării de spirit care au favorizat naşterea componentei fascist-legionaroide bucovinene, decisivă în apariţia şi organizarea acestei mişcări politice la nivelul Regatului întreg. Şi, de asemeni, nu e vorba aici de revendicarea vreunei întâietăţii, despre vreo tentaţie protocronistă, ci de a se avea în vedere cât şi cum e firesc fapte reale care au avut urmări reale în viaţa naţiei.
Nu e de ignorat, de pildă, că tatăl Căpitanului – cel care, mărturisit, i-ar fi insuflat fiului însuşirile ce l-au făcut pe acesta să fie cine, ce şi cum a fost –, un intransigent şi un sever, milităros în tradiţie cezaro-crăiască şi naţionalist radicalizat în cea a luptei etnice din Bucovina, profesor de germană la Huşi în urma studiilor superioare urmate la Iaşi după trecerea destul de ciudată a unui Zelinski (sau Zilinski) în România, provenea dintr-un sat bucovinean de români în proporţie de peste 90% mereu: Igeşti, din zona Storojineţului, aflat actual-mente dincolo, pe frontiera româno-ucraineană, într-un perimetru destul de îngust pentru diversitate lui politică şi faţă de producţia lui de personalităţi reprezentative pentru atare bogăţie. Amândoi, pe urmă, tată şi fiu, la rândul său fiecare şi tot mărturisit, au sorbit dintr-o învăţătură a momentului aflată în creştere de audienţă până la nivel popular şi pe care lor le-o cerea imperios nevoia internă de astfel de hrană – cea pusă de N. Iorga şi A.C. Cuza în articolele din Neamul Românesc şi din Sămănătorul. Va reţine de aici ca maxime întemeietorul Gărzii şi va cita pentru confraţi România Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor, din primul, şi Naţionalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a naţionalităţii, din celălalt. În aceeaşi idee, în listele Căpitanului sunt de regăsit numele multor bucovineni, între ei cu Radu Mironovici, Vasile Iasinschi (de fapt, la Burla natală, Iaşinschi) ori Traian Brăileanu, ultimii doi dobândind atâta prestigiu, încât să primească portofolii de miniştri. Şi altele asemenea s-ar putea invoca, inclusiv consacrarea termenilor legiune şi legionar pentru desemnarea organizaţiei şi a membrilor ei.
Istoria în chestiune începe în 1914, odată cu războiul mondial al românilor din afara graniţelor Regatului. Acesta aduce, în ce-i priveşte pe români, câteva feluri de voluntari. Preferaţii evocărilor patriotice mai vechi şi actuale sunt cei care, precum Ion Grămadă, au refuzat încorporarea austriacă şi, trecând în România, s-au înrolat din proprie voinţă şi iniţiativă în armata română – dar există şi alţi voluntari, chiar mult mai numeroşi, precum cei proveniţi din condiţia de români în armata austriacă ajunşi în prizonierat rusesc şi de aici în corpuri de voluntari ai armatei române şi ai Antantei, iar ignorarea lor înseamnă ignorare a unor momente şi aspecte ale istoriei naţionale.
Aduce războiul, apoi, şi câteva feluri de legionari care fac parte din câteva tipuri de legiuni, desemnări pentru unităţi militare felurite, precum Legiunea Română (a prizonierilor) din Siberia, din Italia, din Praga (militari români ai armatei imperiale aflaţi în 1918 în garnizoana din Praga), din Franţa (formată din emigranţi români stabiliţi în Occident) – toate luptând de partea Antantei.
În atenţie, aici, se află însă ceea ce s-a numit Corpul de Legionari români din Bucovina. În noiembrie 1914, din nevoi de păstrare a ordinii publice în Ducat şi de apărare locală contra ruşilor, în Bucovina, cu implicarea (şi în egală măsură compromiterea) lui Aurel Onciul şi sub comandă austriacă, s-a înfiinţat un corp de legionari români integrat iniţial jandarmeriei austriece conduse de controversatul Eduard Ficher şi ulterior, în ianurie 1915, armatei austriece regulate. Asemănător şi în acelaşi timp, Nicolae Vassilko s-a ocupat de înfiinţarea unei legiuni huţule – participantă şi ea, alături de cea a românilor, la bătălia de la Cârlibaba din ianuarie 1915 şi la luptele care au oprit înaintarea armatei ruse spre Transilvania şi vărsată ulterior, atâta cât a supravieţuit, în armata Republicii Populare Ucrainene.
Dar înfiinţarea acestui corp de legionari, existenţa şi urmările lui alcătuiesc o poveste complexă şi complicată, cu implicaţii cert mai dramatice decât ale celorlalte corpuri de militari români în soldă austriacă. Este vorba tot despre voluntari, mai bine zis de săteni căzuţi în captivitatea discursului austrofil al lui Aurel Onciul şi a unor sentimente şi interese pe care acesta le speculează, recruţi de vârste diferite şi de provenienţă preponderent rurală în număr de peste 1.000 de persoane, parte bărbătească dintre rămaşii acasă din varii motive după încorporările în armata austriacă regulată, adunaţi numai dintr-o parte a Bucovinei (mai cu seamă din zona Rădăuţilor – cu Vicovele, Frătăuţii, Straja şi Brodina şi satele din jurul Storojineţului), pentru că satele din zona Sucevei şi Câmpulungului au refuzat participarea la recrutare, aici Corpul de legionari fiind privit ca o improvizaţie primejdioasă şi contând pesemne, mai mult decât în alte locuri, starea de epuizare materială şi, ca urmare, de ostilitate în care sătenii au fost aduşi de rechiziţiile imperiale. Cât despre înrolare sau abţinere privite în relaţie cu sentimentului naţional activat de eventualitatea ieşirii din neutralitate a Regatului, trebuie văzut neapărat că persuasiunea exercitată de Aurel Onciul a avut efect mai ales în satele din partea de sus a văii Sucevei, în zona natală a politicianului, acolo unde mai târziu va face priză discursul liberal al lui Ion Nistor.
Aceşti legionari, chemaţi sub arme cu multe şi mari promisiuni şi în bună măsură amăgiţi, instruiţi militar precar şi tot aşa echipaţi, înarmaţi şi hrăniţi, dar puşi să acţioneze în condiţii de front, au devenit din recruţi şi voluntari – milităreşte, aspru trataţi –, fie executanţi ai regimului de teroare instituit de colonelul jandarm Fischer în teritoriul Bucovinei, mai ales în partea lui de sud şi vizându-se cu deosebire manifestările naţionale ale românilor, fie victime ale armatei ruse, care nu-i trata pe prizonierii de atare factură ca militari ai armatei regulate (legionarii lui Aurel Onciul aduşi sub ascultarea lui Ficher nici nu aveau uniforme militare, purtau straiele lor ţărăneşti de acasă), ci ca populaţie civilă nesupusă şi ca luptători civili înarmaţi (franctiror), ceea ce atrăgea pedeapsa capitală imediată şi numai în cazuri fericite trimiterea în lagăr.
Despre situaţia evident grea din Bucovina momentului, gazetele provinciale vorbesc, atâta cât apucă ori le se permite să o facă, în limbajul puţin relevant al propagandei. Se înfruntă două tabere în principal: a lui Aurel Onciul, peste tot speculativă şi gălăgioasă, cu a lui Iancu Flondor, acuzată, pentru că descuraja intrarea ţăranilor în legiunea menită să apere patria, de laşitate, trădare, servicii făcute cu plată Rusiei ţariste.
În ţară, despre suferinţele bucovinenilor se scrie frecvent, la Bucureşti, în Adevărul lui Constantin Mille – este drept că dintr-o poziţie tot partizană, nu atât de stânga şi nicidecum prorusă, ci antineutralistă şi, ca urmare, antiguvernamentală. Acolo s-ar trăi, în viziunea ziarului, un martiraj, cu neomenoase nedreptăţi şi vexaţiuni, continuu dezminţite însă de austriecii care s-ar bucura de încredere di-naintea guvernului României cu mult mai mult decât ar fi cazul.
La sfârşitul lui decembrie 1914, sub semnătura Un bucovinean – probabil că pentru un plus de credit – Adevărul aducea la cunoştinţă, printre altele, că: Din Bucovina, împărăţia austro-ungară a ridicat cel puţin 10.000 de oameni repartizaţi la regimentul de infanterie 41, cel teritorial 22 şi la gloate (landsturm), nemaiamintind miile de ostaşi din regimentele de cavalerie, artilerie şi specialităţi recrutaţi din Bucovina şi nesocotind miile de voluntari cari au alergat sub drapel ca să-şi apere vatra strămoşească. Însă: În loc ca aceste trupe de calitate superioară să fi întrebuinţate pentru apărarea ţării lor, având mângiierea că-şi varsă sângele pentru cei rămaşi acasă, ele au fost trimise să lupte în Galiţia, pe graniţa Ungariei şi pe frontul din Polonia rusească.
Şi: La meetingul ţărănesc ce l-a înscenat guvernul austriac în complicitate cu câţiva politicieni români din Bucovina acum o lună s-a hotărât formarea unei legiuni româneşti. Ţăranii loiali au căzut în cursă şi, înarmaţi cu puşti, au fost trimişi să hărţuiască trupele regulate ruseşti. Cu ocazia înaintării Ruşior în sudul Bucovinei, cea mai mare parte a acestor legionari au căzut prizoneri şi ruşii, neconsiderându-i combatanţi, i-au executat pe cei mai mulţi din ei.
Or: Se poate o crimă mai mare? Nu era destul sângele românesc care a curs pâraie în acest măcel îngrozitor, mai trebuiau măcelăriţi şi puţinii ţărani români ce-au fost rămas în viaţă? Sărmană Bucovină! Pământ glorios, grădină încântătoare, unde-i veselia feciorilor tăi, unde-i înlepciunea bărbaţilor tăi oţeliţi în lupta zilnică? Jalea şi pustiul stăpânesc cuprinsul întregii Bucovine…
AUREL BUZINCU
Comentarii