Poveste

O poveste cu ceva încâlceală petrecută cu câtăva vreme în urmă: Robert şi Pirueta au făcut nuntă cu mare tămbălău, o mare surpriză pentru toată lumea. Încă s-a exprimat un bărbat la vremea aceea:

 – Domnule, am rămas ca la dentist când am auzit că băiatul ăsta, umblat prin lume, o ia pe vecina mea, draga de Pirueta. Uneori, cei ca noi capătă orbul găinilor…

 S-a întâmplat că, la puţină vreme de la căsătorie, Robert, dintr-un flăcău mereu vesel ca un guguştiuc şi zburdalnic precum un mânz bine hrănit, a devenit un om posac, dând impresia că i s-au înecat toate corăbiile. Şi a rămas aşa chiar şi după ce i s-a născut Periniţa, un nume pe care el nu l-a vrut în ruptul capului, fiindu-i imposibil să-şi întoarcă din hotărâre pe consoarta cea încăpăţânată. Se vedea de la o poştă că pe el nimic nu-l mulţumea şi era mereu cu gândurile duse. La câţiva ani de trai pe vătrai cu Pirueta, într-o zi de vară însorită, Robert a căzut în ogradă şi, cu toată strădania celor de pe ambulanţă, nu şi-a mai revenit, iar medicii au fost nevoiţi să-i declare decesul. Acelaşi bărbat din vecini a crezut că trage o concluzie logică, după ce a răfuit câteva pahare la priveghi:

 – Domnule, Robert ăsta se ştia bolnav şi n-a spus la nimeni, bietul de el! Asta îl rodea şi de asta îl vedeai mereu supărat, presimţindu-şi sfârşitul. Putem să spunem că se afla ca un măr căzut de pe creangă înainte de vreme din pricina unui afurisit de vierme.

 Constatarea sa a răsunat în gol, fiindcă cei prezenţi păreau să fie cu gândurile în altă parte.

 Într-o duminică, înainte de a se împlini patruzeci de zile de la înmormântare, Pirueta a dat pomelnic preotului, întrebându-l cam răstit:

 – Părinte, eu, de câte ori am venit la biserică, de fiecare dată am găsit pe mormânt aprinsă o afurisită de candelă măroaie de culoare roşie, că eu pun una albă. Nu ştii cine face trebuşoara asta?

 Parohul a schiţat un zâmbet şi, în loc să-i răspundă la întrebare, pentru a dezlega misterul, a venit cu o sugestie:

 – Ai putea să vii şi mata mai devreme, adică să fii în cimitir înainte de ora opt şi poate în felul acesta ai să pricepi câte se mai întâmplă prin mica noastră lume.

 Tânăra văduvă a plecat din faţa preotului ca o capră căreia i s-a luat tainul, a fiert în suc propriu şi n-a mai fost atentă la ce se petrece în jurul ei. Duminica viitoare, îndemnul părintelui a împins-o afară din casă la vreme potrivită şi a făcut-o să păşească ostăşeşte către biserică. Încă de la poartă, a văzut o mogâldeaţă în rochie cernită şi atârnată de crucea lui Robert, iar alături, altă candelă aprinsă. Pe loc înfuriată, s-a repezit într-acolo aproape alergând şi, ajungând la locul cu pricina, şi-a azvârlit vorbele, punându-şi mâinile în şolduri:

 – Ce cauţi la mormântul bărbatului meu, costelivo?

 Costeliva Minodora s-a ridicat, sprijinindu-şi spatele de cruce, având ochii în lacrimi, i-a şters cu o batistă înflorată şi i-a răspuns cu tonul cel mai firesc din lume:

 – Robert a fost bărbatul tău doar în acte. Tu l-ai tras cu lanţul la tine, după ce i-ai pus ceva în băutură şi l-ai legat de tine până după nuntă. Ar trebui să ştii că vraja s-a risipit chiar în timpul cununiei. Când el s-a trezit, era prea târziu şi, de fapt, a fost al meu, chit că tu te-ai ţinut de el ca scaiul de lâna oii. Venea la mine ori de câte ori putea s-o şteargă de acasă şi ne drăgăleam ca doi hulubi, până când ni se părea că am ajuns în rai. Îmi spunea mereu că nu te poate suferi, dar îi e milă de fetiţă. Acum ai priceput sau nu?

Hipnotizată parcă de cuvintele Minodorei, Pirueta s-a trezit plină de ură, a dat cu piciorul în candela celeilalte, azvârlind-o peste două morminte şi scăpărând scântei, s-a repezit la Minodora cu toată puterea:

 – Îţi arăt eu ţie drăgăleli, să te satur pe toată viaţa! a ţipat, de s-a auzit în tot cimitirul, apucând-o de zulufi şi încercând s-o scuture.

 Dar nici Minodora nu s-a lăsat mai prejos. A reuşit s-o apuce de bluză şi, cum materialul s-a sfâşiat, a trântit-o pe hleiul mormântului, chircită, cu bustul răvăşit şi cu câteva fire de păr în mâini.

 Costan, cel cu filozofia în cap, privind bătălia, nu s-a abţinut să nu le admire:

 – Uitaţi-vă la cele două veritabile creştine, ce sfinte şi admirabile îmbrăţişări şi pupături înainte de slujbă!…