Să nu te bagi unde nu-ţi fierbe oala…

Copac. Nu trebuie să-ţi pui degetul între copac şi scoarţa lui. Adică nu interveni în certuri între oameni care se vor împăca, după conflict. Motivul pentru care două persoane se ceartă momentan nu poate dura, disputa fiind, adesea, trecătoare. Divizaţi de împrejurări fortuite, ei trebuie evident să se înţeleagă, în final, în detrimentul unui conciliator binevoitor, dar indiscret. Şi… păgubos, la urmă. În piesa sa „Doctor în ciuda lui” (1666), Moliere prezintă un personaj care crede că ar trebui să intervină într-o ceartă dintre un soţ şi soţia sa. E o decizie inoportună pentru el, căci asupra lui cad, apoi, toate reproşurile cuplului împăcat. Iată cuvintele pe care Moliere îl pune pe Sganarelle să le spună: „Eşti inconştient dacă te amesteci în treburile altora. Află că Cicero scria: «Între copac şi scoarţa lui, nu trebuie să-ţi bagi degetul». Un vechi proverb turcesc spune: «Nu te băga în-tre unghie şi carne». Originea acestei ziceri este probabil generată de următoarea poveste, preluată din istoria antică. „Milo din Crotona era un atlet renumit pentru forţa sa extraordinară. Deşi încetase de mult să mai participe la jocuri, îşi dorea, chiar dacă ajunsese la o vârstă înaintată, să testeze dacă mai avea putere. Traversa singur o pădure; în drumul său, era un stejar deja despicat pe mai multe părţi. Şi-a băgat degetele în crăpăturile trunchiului, şi a încercat să dividă copacul în două părţi, apoi s-a odihnit, lăsându-şi mâinile în crăpătură. Dar, fără să-şi dea seama, cele două părţi ale copacului s-au unit şi au capturat mâinile atletului atât de strâns, încât acesta nu s-a mai putut elibera. Fiarele sălbatice ale pădurii l-au sfâşiat în bucăţi.” P.S. Altfel spus: nu te băga acolo unde „nu-ţi fierbe oala”!
Dialog. Undeva, pe o alee umbroasă, într-un parc de cartier: – Ce faci, frumoaso, vrei să ieşim la o cafea? – Vedem, când scap de la muncă! – La ce oră? – Nu ştiu.., deocamdată sunt în şomaj!
Frison. „Când Domnişoara Ri îşi muşca buzele privindu-mă, era limpede că eu trecusem de fapt prin corpul ei, prin mintea ei, prin fantasmele ei şi că frisonul fin exprimat de buza de jos era semnul unui cataclism intern, al unui orgasm produs undeva în adâncuri.” (Matei Vişniec, „Negustorul de începuturi de roman”)
Istoria (…unui cântec). Istoria unui cântec: „Aupres de ma blonde”. Motto. Se dedică omului-orchestră Radu Gheorghe. Singurul care, după părerea mea, ar putea da o „adaptare” –translare – românească, originală, spumoasă, valahă, să zic, a celebrului refren. (Sper să-l fi provocat!). Cine n-a fredonat, în studenţie, la vreun chef (ori măcar n-a auzit)… „Dans les jardins d’ mon pere / Les lilas sont fleuris / Dans les jardins d’ mon pere / Les lilas sont fleuris / Tous les oiseaux du monde / Viennent y fair’ leurs nids. Refrain: Aupres de ma blonde / Qu’il fait bon, fait bon, fait bon / Aupres de ma blonde / Qu’il fait bon dormir!”. Cântecul este adesea atribuit lui André Joubert du Collet, locotenent al marinei regale în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (inspirat de dorul pentru soţia lui), când fusese luat prizonier de olandezi, dar eliberat după doi ani de Regele Soare, căruia autorul i-l va dedica. Devenind apoi un fel de imn al soldaţilor francezi în secolele următoare, dar şi un cântec popular, de voie bună, interpretat la petreceri şi chefuri, de atunci până azi. Învăţat, predat şi la lecţiile de limbă franceză, din şcoala primară până la facultate. Remixată şi relansată constant, melodia a fost interpretată de-a lungul timpului de Rosa Bordas, Aristide Bruant, Armand Mestral şi Marcel Amont. O versiune în limba engleză a fost înregistrată în 1966 şi de Elvis Presley sub titlul „I Love Only One Girl” pentru filmul său „Double Troub”. Alţi autori credibili (Michel Franceschi şi Anna Moretti, „O istorie erotică a Curţii de la Versailles”, ed. Polirom, 2015), descriu campania din Flandra (9-14 iunie 1667) a lui Ludovic al XIV-lea astfel: „Louise – vechea amantă – alături de regină şi de noua amantă, Doamna de Montespan, îl însoţeau pe rege. Toate trei foarte diferite fizic, dar asemănătoare într-o singură privinţă: toate trei erau blonde! Iar trupele care urmau caleaşca regală încep să fredoneze un refren care avea să devină un cântec destinat să străbată veacurile: Aupres de ma blonde. Voila!
Masa (de nuntă). (Extras, niţel comentat, din Istoria lui Renaud de Montauban, circa 1470). În anul de graţie 1429, în Ducatul de Burgundia, toată lumea se bucura de festivităţile, dansurile, pomenilor date săracilor, în cinstea căsătoriei lui Jehan de Salins, cu bastarda ducelui de Bavaria, o domnişoară foarte frumoasă. Dijonul, mistuit de un pustiitor incendiu în secolul al XII-lea, era refăcut la momentul despre care vorbim, iar parada toaletelor doamnelor şi domnişoarelor însoţite de cavalerii lor eleganţi are un efect fermecător asupra plebei. Mulţimea e adunată în jurul palatului ducilor de Burgundia, iar agitaţia servitorilor, severitatea paznicilor pare să indice că ceva grandios se pregăteşte. Să intrăm, însă, în bucătărie: şeful grătarelor şi asistentul său monitorizează gătirea fripturii pe care o tot întorc băieţii de la bucătărie. Dincolo, alt bucătar şi asistenta lui, cu un capac de oală în mână, adulmecă atenţi mirosul vaporilor care ies din tigăi. Mai departe, servitorii din bucătărie sunt cei mai ocupaţi: unii curăţă de pene vânatul, alţii curăţă peştele sau fac curat. Arhitectura acestei încăperi este impunătoare: opt coloane fără capiteluri izvorăsc din nervurile care converg în cheia de boltă şi pe care se sprijină o vastă cupolă. Nobilele doamne invitate îşi clătesc mâinile în bolurile cu apă de trandafiri, apoi se îndreaptă spre marea sală. (Având grijă să rezerve scaunul din stânga lor amantului cvasioficial, care le poate trimite astfel semne – ori mici bileţele – de amor pe sub masă, lăsând ofilitul lor soţ să stea mai încolo). Scutierii, gărzile, se află la uşile sălii de banchet, în care mesele imense sunt acoperite cu feţe de masă din dantelă din Flandra, un suvenir al cuceririlor ducelui Filip cel Îndrăzneţ. „Gazda, bunul duce era atât de amabil şi atât de politicos cu toate doamnele, încât nu s-a găsit vreodată un prinţ sau cavaler mai politicos ca el” scria cronicarul citat. Bon appétit!
Picioare. „Mon cher, picioarele mele nu sunt aşa frumoase, dar ştiu cum să le folosesc.” (Marlene Dietrich)