Bogdaproste. Acesta este cuvântul de mulţumire adresat celui care oferă ceva de pomană. Totuşi, de unde vine această formulare şi care este istoria sa? Bogdaproste sau bodaproste, aşa cum folosesc formularea tot mai mulţi români, este un cuvânt care îşi are originea în limba bulgară. În limba vecinilor de la sud de Dunăre, „bogm da prosti” înseamnă „Dumnezeu să-i ierte (pe morţii tăi)”. Bogdaproste înseamnă mulţumire şi rugăciune atunci când este rostit de un credincios. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, această replică se regăseşte sub forma corectă de „bogdaproste” şi este definit astfel: „Cuvânt de mulţumire pentru cel care dă de pomană. Cuvânt prin care se exprimă uşurarea de a fi scăpat de o nenorocire, de o grijă”.
Dacha. Reşedinţele sezoniere sau secundare situate în mediul rural, sunt o invenţie rusească. În secolul trecut, acestea au fost adesea folosite ca o modalitate de a suplimenta proviziile alimentare, mulţi ruşi petrecând toate weekend-urile şi vacanţele lucrând în micile lor grădini de legume. Cuvântul dacha provine din cuvântul , care înseamnă „a dărui”, şi îşi are originea în secolul al XVII-lea, când loturi de pământ au fost distribuite de către ţar. În timpul domniei lui Petru cel Mare, dacha a devenit un simbol rusesc, fiind centre de adunări sociale, atrăgând scriitori, artişti şi poeţi şi încurajând meşteşugurile locale. Băutul de ceai a fost, de asemenea, o distracţie foarte populară, petrecerile cu ceai devenind o tradiţie. Un rus nou îmbogăţit se plânge altuia: –Copilul meu e un uituc. La începutul anului şcolar, tema dată era un eseu pe tema „Cum mi-am petrecut vacanţa”. Toţi ceilalţi au scris în mod normal – în Hawaii, în Canare, dar idiotul meu a scris pur şi simplu „la dacha”. M-am săturat să tot explic tuturor că a fost dacha lui Elţîn!
Ketchup. Iniţial, ketchup-ul nu a avut nicio legătură cu pătlăgelele roşii, principalul ingredient, şi nici cu Italia, patria pastelor… Numele cunoscutei paste roşii vine de la cuvântul chinezesc „koe-chiap” sau „ke-tsiap”, care se traduce prin saramură de peşte sau peşte fermentat. Într-adevăr, la origine, sosul semăna mai mult cu cel de soia, fiind bazat pe saramura de peşte, ierburi şi condimente. Reţeta originară a ajuns până în Malaezia şi Indonezia şi de acolo a fost adusă de marinari în Anglia, prin secolul al XVII-lea, fiind menţionat pentru prima dată în 1690. Vechile reţete britanice recomandau ingrediente precum ciupercile, stridiile, nucile şi multe condimente, într-un efort de a reproduce acasă savuroasele arome din Asia. Se spune că acest sos de ciuperci ar fi fost chiar favoritul celebrei scriitoare Jane Austen. Însă în 1841, o americancă autoare de cărţi gastronomice remarca faptul că în State nu se prea găsesc ciuperci (?) şi că există riscul ca acestea să fie otrăvitoare. Ea recomanda, astfel, sosul de nuci sau de roşii. Acestea „intră în arenă” în 1812 – sub forma unui sos din pulpă de roşii, condimente şi alcool – prin cartea lui James Mease, cel care numea roşiile „merele dragostei”. Lipseau însă oţetul şi zahărul, iar marea problemă rămânea conservarea acestui sos pe timp îndelungat. (…) Un comerciant din Pittsburgh, Henry J. Heinz a folosit în reţeta sa pătlăgele roşii bine coapte (care conţin pectină, un conservant natural) şi a crescut cantitatea de oţet, pentru a reduce riscul de alterare. Heinz a vândut în 1905 cinci milioane de sticle de ketchup, mai ales că şi reclama era una pe măsură: „Ajutor binevenit pentru mamă şi celelalte femei din gospodărie”. Astfel, intrarea pe piaţă a marilor producători a scos, aşadar, reţeta din bucătăriile familiale. Pentru că, nu-i aşa, ce sens are să mai faci în casă un produs pe care îl poţi cumpăra foarte simplu de la magazin? (Daniela Şerb)
Simboluri. La Homo sapiens, consumul de alimente este markerul sistematic al riturilor vieţii sociale: aproape toate evenimentele care dau naştere unei sărbători sunt prilejul împărtăşirii de alimente sau băuturi. Peste tot, a mânca împreună este un semn al bucuriei, al împărtăşirii şi al integrării în comunitate. Cina intimă, în doi, are o consacrată conotaţie erotică. Nu există nicio sărbătoare fără consum de alimente sau băuturi: nunţi, reuniuni de familie, recepţii, prânzuri de afaceri, inaugurări şi, în general, majoritatea schimburilor sociale. Literatura etnografică este plină de exemple de acest tip. Atât de mult încât, chiar şi în societăţile noastre, anumite alimente au devenit simboluri ale momentelor sociale pentru care consumul lor este un pretext şi un sprijin, precum „cafea”, „ceai”, „cocktail”, „aperitiv”. În acelaşi sens, anumite „alimente” au fost dezvoltate numai pentru uz simbolic, cum ar fi Euharistia sau anafora. S-ar putea clasifica în această categorie dulciurile care întâmpină clientul pe noptiera hotelurilor mari sau în avioane, cele care însoţesc nota de plată a anumitor restaurante; la fel cum există în multe case ţărăneşti o sticlă rezervată pentru primirea vizitatorilor cu un pahar simbolic, de convivialitate. Conotaţiile hranei depăşesc cu mult simplul cadru al identităţii de grup. Potrivit lui Levi-Strauss (1968), gătitul este un limbaj în care societatea „îşi traduce inconştient structura”.
Comentarii