Bătrâneţe. Este acea vârstă, acea stare, de fapt, când tu stai cuminte, pe o bancă, în parc, iar pe lângă tine trece – maiestuoasă, aparent indiferentă (dar, evident, mereu „trăgând cu ochiul”, cochetă, la efectul scontat al trecerii ei prin faţa ta, indiferent cât de moşnegit eşti, ori doar pari a fi) – o prea frumoasă femeie… Una cu picioare lungi şi (eventual), având bustul la locul lui. Şi care – de fapt – te împiedică, involuntar (asta e chiar un deranj!) să-ţi hrăneşti, liniştit, porumbeii tăi favoriţi!
Bunătate. „Cât eşti tânăr, iubirea joacă un rol foarte scăzut, căci ceea ce cauţi, în fond, este senzualitatea, relaţia fizică, extazul, este dionisiacul. Este viaţa inimitabilă. Pe măsură ce îmbătrâneşti, eşti confruntat cu moartea. Cum spunea Tolstoi, la un moment dat, când, privindu-şi picioarele şi îşi dă seama că e bătrân, că va muri, că este ca ultimul mujic. În faţa morţii eşti în pielea goală. Din prima clipă suntem în pielea goală în faţa morţii, numai că, atâta timp cât eşti tânăr este panaşul, este dionisiacul, este viaţa inimitabilă. Asta nu durează. Nu în sensul că nu ai putea să o duci până la sfârşit, dar eşti confruntat cu moartea, cu boala premergătoare morţii, cu suferinţa, cu precaritatea, nu te apără de asta nimic, nici banii, nici poziţia socială, nici locul unde stai, nici cel spre care aspiri, toate acestea sunt doar schele… suntem în pielea goală! Şi asta te face să înţelegi că, totuşi, conţinutul iubirii nu este senzualitatea, conţinutul iubirii este bunătatea. Şi asta te determină să nu mai faci răul cu indiferenţă, aşa cum îl faci când eşti tânăr, când nici nu-ţi dai seama că loveşti oamenii din jur pentru că afirmarea ta ocupă totul. Şi începi să înţelegi că fericirea ta constă în capacitatea ta de a face binele, pur şi simplu. E banal. S-a spus dintotdeauna. E conţinutul religiei creştine, dar acesta este purul adevăr. Fericirea ta este binele pe care îl faci.” (Horia-Roman Patapievici)
Celibatar. Care este diferenţa dintre un celibatar şi un bărbat însurat? Când primul se îndrăgosteşte vrea să se însoare, iar cel de-al doilea vrea să divorţeze!
Daruri. Haideţi să dăruim fiecărui om, vecin, coleg, semen, un arbore. Iată cum: cu succesivele lui înfloriri, apoi fructificări, apoi ofiliri, / pentru ca el, omul, să înţeleagă că frumuseţea, mândria, fudulia… nu sunt eterne… / Şi că orice formă de viaţă – vegetală, animală, umană, cere răbdare, aşteptare. Un arbore populat, înflorit, înviat, legitimat de păsările ce-şi au cuib în coroana lui. / Pentru ca fiecare om dăruit, îmbogăţit cu acest arbore dăruit de mine / să priceapă onoarea, dar şi marea răspundere a paternităţii… / Rădăcinile – invizibile şi mereu mute… – o să-l ajute, poate, să priceapă, să cultive tăcerea, adică smerenia, modestia. / Cu frunzele care cad, se ofilesc, poate că omul va accepta, se va împăca mai uşor cu puţinătatea vieţii, trăirii şi importanţei lui iluzorii… / Iar, odată cu frunzele codrului, care renasc în fiecare primăvară, probabil că omul va pricepe lecţia, îndemnul esenţial: să nu ne pierdem, niciodată speranţa!
Fantezii (erotice). Soţia: Dragul meu, pentru a aduce un pic de prospeţime în căsnicia noastră, psihologul meu ne-a recomandat ca, atunci când facem dragoste, tu să porţi masca unui actor drag mie, cu care am fantezii erotice. La fel şi pentru mine. Eu, de pildă, aş vrea ca tu să porţi masca lui Brad Pitt. Dar tu, ce mască ai vrea să port eu? Soţul: La fel! Şi eu îl ador pe Brad Pitt!
Îmbătare. Cică vinul bun te-mbată, ca bărbat, precum o femeie la 40 de ani, care: „E ca şi vinul bun, sadea, / De viţă nobilă şi pură / Ce mulţi bărbaţi ar vrea să-l bea / Dar… nu toţi ţin la băutură.” (Nae Bunduri)
Libidou. Bătrânul Lord simte la un moment dat că i se trezeşte libidoul. Îşi cheamă valetul: John, te rog s-o ciupeşti de câteva ori pe cameristă de fund din partea mea!
Semioameni. „Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt. / Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt. / Iar când vorbele par să se-nchege puţin, / Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin. / Are degete groase şi grele, / Sunt cuvintele lui de ghiulele. / Râd gândacii mustăţilor, strâmbii / Şi-i lucesc a năpastă carâmbii. / Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –/ Semioameni slujindu-l umili – / Care şuieră, miaună, latră câineşte, / Numai el, fulgerând, hăcuieşte / Potcovar de ucazuri, forjează porunci: / Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi / Orice moarte-i desfată deplin / Pieptu-i larg de cumplit osetin.” (Osip Mandelştam, poet şi eseist evreu rus, 1891-1938; „Semioameni”, acest poem despre Stalin a avut drept consecinţă internarea în gulag şi, ulterior, suprimarea poetului).
Sonetul XXXVIII. How can my muse want subject to invent? „Cum să nu afle muza mea subiect / Când tu respiri şi-n versul meu torni iar / Tot dulcele tău har, prea excelent / Ca să-l găseşti în orice text banal? / O, meritu-ţi revine numai ţie / Dacă voi rezista lecturii tale. / Căci cine-i prost să nu poată să-ţi scrie / Când tu dai inspiraţiei amploare? / A zecea muză fii, de zece ori / Cât cele nouă care-au fost odată; / Cel ce te-o invoca, nemuritori / Iambi peste timp şi lume să împartă. / Dacă modesta-mi muză va da bine / Cazna-i a mea, dar gloria-i la tine…” (W. Shakespeare, în traducerea lui Adrian Vasiliu)
Comentarii