Basmele lui Creangă sunt constituite, în opinia lui Vasile Lovinescu, după o formulă simbolică: sub „obrăzarul de haz” şi „făţuiala ţărănească”, se află miezul aceluiaşi mister desemnat „cu termenul just, dar strâmt de ‹‹problema Răului››. Dănilă Prepeleac, Stan Păţitul şi Harap-Alb se confruntă cu agenţi ai Răului, în ipostaze diferite, toate având ca numitor comun legea coincidenţei contrariilor şi a 
complementarelor, legea cauzei şi efectului. Înrobirea la Spân a lui Harap-Alb şi sărăcirea lui Dănilă Prepeleac – aspecte vizibile ale procesului de regressum ad utero – condiţie necesară şi prealabilă a maturizării celui dintâi şi a îmbogăţirii celui din urmă, sunt înţelese ca forme de îmbunătăţire a omului.
Exegetul susţine că în tradiţiile populare şi în legende, problema pactului omului cu cel rău este pusă mult mai adânc decât în religii, pentru că Răul apare ca o forţă negativă, tenebroasă, compactantă, ca un dizolvant universal care distruge numai ceea ce trebuie să moară pentru ca să poată reînvia, conform solidarităţii dintre Moarte şi Înviere, dintre minus şi plus, întuneric şi lumină… Să ne reamintim porunca Spânului adresată fiului de crai, devenit Harap-Alb:„şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învie”2, ceea ce se şi întâmplă, la capătul drumului de desăvârşire a celui ce, prin supunere şi ascultare, va deveni demn de statutul de Împărat Alb.
În religii, Răul este redus la criterii morale şi sentimentale, perfect legitime în „cercul strâmt” al omenirii care înţelege exact Răul moral, dar ignoră tendinţa firească a tot ceea ce există de a se stinge ca să poată fi repartizat în noi forme de viaţă: „Tot ceea ce este în lume se stinge. Rămâne numai Faţa lui Dumnezeu”- citează iniţiatul nostru din Coran.
Povestea lui Stan Păţitul îi oferă lui Vasile Lovinescu suport pentru o interpretare inedită, pornind chiar de la sensul cuvântului „Stan” care, în ebraică, înseamnă „Vrăjmaş”, „Adversar” şi denumeşte tocmai aceea forţă care reîmprospătează lumile prin distrugere.
Scăpată de sub control, forţa aceasta devine terifiantă, abisală, monstruoasă. (Nu recunoscuse Goya că „somnul raţiunii naşte monştri”?)
Stan Păţitul se confruntă cu un demon care nu mai poate fi identificat cu îngerul rebel, Lucifer, nici cu dracul păcălit. Purtând numele de Chirică (traductibil prin „Domnescul”, „Seniorialul”, Kiriakos3), demonul din Povestea lui Stan Păţitul a călcat o rânduială cosmică a lui Dumnezeu pentru care plăteşte supus, din ordinul lui Scaraoschi, stăpânul pandemoniului.
Hermeneutul avansează aici una dintre cele mai îndrăzneţe interpretări a aşa-zisei probleme a Răului, nu numai nebănuită de creştinism şi de doctrinele exoterice, în general, dar care, în Evul Mediu, ar fi făcut, s-a spus, din fălticeneanul nostru un eretic: aşa-zisul diavol este asimilat funcţiei Demiurgului, înţeles de Lovinescu drept formator al lumii şi subordonat direct lui Dumnezeu-creatorul. (Aceeaşi funcţie secundă faţă de Principiu o întruneşte şi Demiurgul din Luceafărul eminescian, din moment ce puterea lui se limitează doar la a forma lumile din materia preexistentă, conform legilor pe care nu le poate încălca nici el-însuşi, căci îşi recunoaşte neputinţa de a-i acorda lui Hyperion o altă soartă: „Îţi dau catarg lângă catarg,/Oştiri spre a străbate/Pământu-n lung şi marea-n larg,/Dar moartea nu se poate…”4).
Sensul exact al acestei subordonări a Demiurgului faţă de creator îl găsim în aforismul citat de noi drept motto şi în care „trecător” are sens de condiţionat, pentru că nimic din ceea ce are un început şi un sfârşit nu-şi poate avea raţiunea în el însuşi.
Pornind de aici, Stan, orfan „nemernicind de acolo până acolo la uşile oamenilor5, poate fi, conform analogiei inverse – lege supremă în hermeneutică, „fiul firmamentului şi al lui Dumnezeu”6. Simbol inversat al „Bătrânului Timpurilor” prin faptul că e copil, pribeagul Stan îl poate figura în lumea aparenţelor pe Imuabil pentru că, purtând haina vremii, devine succesiv copil, adolescent, tânăr, bărbat matur, bătrân, dar pe un parcurs circular în jurul unui centru fix. Casa lui Stan este, în viziunea hermeneutului, simbolul sanctuarului cu trei incinte pătrate, având un centru unic, supranumit în hermeneutică tripla incintă druidică7.
Exegetul insistă asupra poreclei eroului, care (ca şi în cazul lui Dănilă şi al lui Harap-Alb), trimite la noua personalitate a celui căruia i se schimbă numele: „Păţitul” (adică pătimitorul, ca şi Ulise) primeşte numele de Ipate – „semn infailibil al caracterului iniţiatic al basmului lui Creangă8 şi avertisment transparent pentru cititor că „păţaniile” pe care le „pate” el reprezintă alternanţa naşterilor şi a morţilor, unuia „de două ori născut”.
Cheia acestui basm este, aşadar, o încălcare a legii imuabile de către un drac ignorant care mănâncă boţul de mămăligă îmbrânzită (lăsat de Stan pe o teşitură de copac), dar nu rosteşte formula consacrată „Bogdaprosti”, traductibilă prin „Dumnezeu să primească” şi prin care ar fi recunoscut nu numai existenţa lui Dumnezeu, ci şi excelenţa legilor Sale.
Veritabil „măr al discordiei”9, boţul aurit de mămăligă declanşează stihiile care se învălmăşesc, rupând punţile ce ne leagă şi ne despart de lumea cealaltă (Vremea de mânie, în care lumile se află într-un unic vârtej, este similară celei din ceasul Răstignirii lui Iisus ori celei din poemul barbian După melci când pruncul „şui, hoinar” are revelaţia morţii!).
Precizând că înţelegerea prin care Chirică (dracul vinovat) se angajează să-l slujească trei ani pe Stan nu este nici pe departe cunoscutul pact cu diavolul prin care omul îşi vinde sufletul în schimbul unei vieţi prospere, întovărăşită de puteri magice, hermeneutul îşi susţine afirmaţia argumentând că: „pactul cu forţele Infernului se efectuează tacit şi automat, în măsura în care omul îşi sacrifică natura lui esenţială, unitară Multiplicităţii al cărei protagonist este Satana, Principium Individuationis, al Alterităţii. Aşadar esenţa pactului faustic constă în sacrificarea 
de către om a Unităţii, vizibilă prin chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, Unul.[…] Unitatea şi Multiplicitatea sunt implicite şi necesare în Univers. Omul trebuie să trăiască Multiplicitatea sub semnul Unicităţii care este aspectul Unităţii în lume. […] Nu este altă alternativă decât să ne prăbuşim în Infern sau să năzuim spre înălţimi. Din cauza poziţiei lui centrale în univers, omul e câmpul de bătălie a celor două extremităţi ale Manifestării.10”
De aceea, conchide hermeneutul, „cu toate aparenţele, tovărăşia Stan-Chirică nu are nimic faustian, adică cei doi parteneri nu caută să se înşele unul pe altul. Nu există în basm nici om damnat, nici drac păcălit. Fiecare iese cu folos când tovărăşia se desface”11.
Acceptat de Stan, Chirică, reprezentant al principiului de multiplicitate, devine perechea desăvârşită a acestuia, formează, împreună cu Stan întregul, opera alchimică, pe Ianus Bifrons. În prezenţa sa, averea lui Stan creşte „însutit şi înmiit” – veritabilă multiplicaţie alchimică, determinată şi de sărăcia lui iniţială de orfan (ştiut fiind că din perspectiva hermeneutică unui minus îi succedă obligatoriu un plus).
Pentru ca opera alchimică să fie desăvârşită şi „să dureze” spiritualiceşte, având un centru unde să se păstreze focul sacru (echivalentul „crengii de aur” lovinesciene!), Chirică trebuie să-l şi însoare pe Stan. Alianţa dintre Chirică şi Stan este înţeleasă de hermeneut ca fiind un pact mitologic anterior păcatului originar, aşa cum apare doar în tradiţiile metafizice12, mai vechi şi mai pure decât cele religioase.
Este suficient să cităm îndemnul biblic adresat de Creator perechii primordiale înainte de comiterea păcatului originar: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul!”.
În basmul lui Creangă, Lovinescu descoperă cazul foarte rar, când puterea reprezentată de Satan este folosită în mod deliberat ca necesară la temelia (rădăcina) oricărei opere complete, pentru repararea unei anomalii care nu provine din culpa omului, ceea ce, prin implicaţie, arată elementul pozitiv al Adversarului (întruchipat de Chirică).
Punctul culminant al tovărăşiei celor doi este momentul în care, aşa cum Dumnezeu a scos, sub formă de coastă, din Adam pe femeie, în rai, tot astfel, Chirică scoate din nevasta lui Stan coasta de drac, cenătuind-o, desăvârşind-o pe femeie! La sfârşitul Slujbei, Chirică se subordonează lui Dumnezeu „primind plata de care are nevoie Infernul, ca piesă indispensabilă în economia lumii13. Baba care a ispitit-o pe nevasta lui Stan este luată pentru a fi căpătâi la talpa-iadului.
Doar în tradiţiile metafizice, cum este şi cea a vechilor daci (având similitudini cu cea zoroastriană), este o continuitate logică şi antologică, o colaborare consecutivă între Stăpânul lumilor de Sus şi Formatorul lumilor de jos, impecabil redată în basmul lui Creangă al cărui final (veritabilă invocare a Mayei!) – „Şi după aceea, când îi spunea cumva, cineva câte ceva despre undeva, care era aşa şi nu aşa, ‹‹„Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, că eu sunt Stan Păţitul››”14 învăluie miezul străvechi al mitului, dându-i aparenţa de snoavă.
Recitind acest basm al humuleşteanului, am avut revelaţia similitudinii cu scena din Noul Testament când Iisus vorbeşte la fântână femeii samarinence – ea avusese cinci bărbaţi şi nici al şaselea nu era al ei – oferindu-i salvarea. Prin îmbunătăţire, convertire şi îndumnezeire, femeia samarineancă devine Sf. Mc. Fotini. Operaţiunea de îmbunătăţire a nevestei lui Stan poate fi asimilată oricărei mucenicii în numele aspiraţiei către Dumnezeu.
În concluzie, problema Răului, în toată complexitatea ei, nu poate fi rezolvată – cum bine afirmă Vasile Lovinescu – decât de metafizica pură şi de snoavele ţărăneşti răspândite pe toată faţa pământului. Pe când psihologia şi literatura, chiar în cazul creaţiilor geniale cum sunt Faust, Fraţii Karamazov, Divina Comedia etc., doar pun problema, fără să o rezolve, mitul oferă „cheia” cu care hermeneutul deschide nebănuitele arcane ale Răului şi înţelege că Satan, sub orice aspect s-ar înfăţişa în lume, poate fi nimicit prin simplicitatea şi umorul unor pocitanii cum sunt eroii lui Creangă, ipostaze moldave ale mitului universal.
Cele două ziceri populare: „Bine faci, bine găseşti” şi „Rău cu rău, dar mai rău fără rău” învăluie tocmai acest adevăr fundamental: desăvârşirea este posibilă doar prin asumarea luptei la interferenţa dintre cele două forţe, numite Bine şi Rău. Numai trecerea prin acest spaţiu îngust al asperităţilor şi al sacrificiului de sine face posibilă înnoirea, renaşterea, îndreptarea, reintegrarea noastră în universalitatea materiei şi spiritului din care am fost creaţi.
Îmbunătăţiţi, „Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia Cerurilor…”
Prof.
ELEONORA BULBOACĂ
Comentarii