„Nu se poate sta veşnic în asistenţa maternală, chiar dacă acolo este un mediu familial, propice pentru creştere şi educare” spune Gabriela Prundel, coordonatorul adopţiilor din judeţul Suceava. „Definitivă nu este nici soluţia plasamentului în familie, pentru că dacă familia vede că nu poate face faţă, îl dă înapoi în sistem, iar asta nu este deloc în regulă pentru copil. Şi la fel de clar vreau să fie că pentru un copil care nu poate fi reintegrat cea mai optimă soluţie, având în vedere interesul suprem al acestuia, este adopţia” a punctat ea cu hotărâre.
În anul pandemiei au intrat în sistemul de protecţie al judeţului Suceava mai mult de 100 de minori, abandonaţi într-un fel sau altul de părinţii biologici.
66 dintre ei au găsit pentru o vreme stabilitate şi linişte în familiile asistenţilor maternali. 36 de alţi copiii au continuat să-şi trăiască viaţa după ce au fost reintegraţi în familia lărgită, în casele unchilor, mătuşilor, verilor, cumetrilor care şi-au asumat responsabilitatea să-i crească şi să-i educe, sub monitorizarea specialiştilor din cadrul serviciilor de protecţie sociale locale şi judeţene. Alţi 7 minori au ajuns în servicii rezidenţiale de stat sau private.
Într-o conferinţă de presă, organizată acum o săptămână de Maria Mădălina Turza, preşedinta ANDPDCA a vorbit despre efectele pozitive ale planului de acţiune „Copii, nu dosare”, dar şi despre copiii blocaţi, cu intenţie, în sistem. A vorbit despre copii care ar fi putut fi adoptaţi dacă n-ar fi fost blocaţi pe listele celor greu adoptabili din cauza unor diagnostice menţinute intenţionat grave, pentru că statul decontează mai mulţi bani pentru copiii cu dizabilităţi decât pentru cei sănătoşi. A vorbit de dosare revizuite superficial, despre rutină şi birocratizarea excesivă a procedurilor de adopţie, despre rezistenţa la schimbare şi chiar despre lipsa de asumare a unor manageri de caz din cadrul serviciilor judeţene de adopţie.
„Nu ştiu cum lucrează colegii mei din ţară, dar ştiu cum lucrăm noi, iar la noi, chiar şi anul acesta, cu pandemie cu tot, lucrurile au mers cât de bine s-a putut, procedurile s-au derulat în ritmul normal, legal, firesc. Lipsă de asumare? Nu cred. Poate că au fost o serie de semnale de la familiile adoptatoare care îşi doresc ca adopţia să se petreacă repede şi acum.
Eu le înţeleg, pentru că nu vin să adopte familiile care au deja copii, ci care au aşteptat deja foarte, foarte mult că să devină părinţi. Sunt familii care au făcut deja absolut totul pentru a avea copiii până au apelat la adopţie. Şi în momentul în care, după ce ai aşteptat ani de zile, ai făcut fertilizare in vitro, ai pierdut sarcini după sarcini, când ai avut atât de multă dorinţă de a fi părinte şi, în sfârşit, ai avut curajul să faci pasul către adopţie, după ce te-ai luptat cu familia care poate nu accepta ideea, poate chiar cu soţul care poate avea alte priorităţi când doreai să fii totuşi mamă, când în sfârşit s-au aliniat planetele, trebuie să te aşezi la rând şi să aştepţi pentru că aşa spune legea, pentru că sunt alţii înaintea ta, iar tu stai încă în timp ce auzi la televizor că sunt atâţia copii abandonaţi. Doar că nu toţi cei abandonaţi pot fi adoptaţi.
Hai acasă, copile !
Deşi încă se vehiculează ideea, nu mai putem da vina pe faptul că procedurile sunt greoaie. Când familiile adoptatoare nu ţin cu dinţii de acel preconcept al copilului perfect, de până la 2-3 ani, fetiţe cu cârlionţi şi cosiţe blonde, băieţei care ştiu să spună perfect o poezie, tot blonduţi, cu ochi albaştri, de exemplu, drumul spre adopţia finală e mai lin şi mai scurt. Specialista în adopţii de la Suceava spune că procedurile sunt exact aşa cum trebuie să fie, în concordanţă cu legislaţia actuală, care este clară. Se pregătesc modificări care vor mai simplifica nişte proceduri, dar vom vorbi despre ele când vor apărea în Monitorul Oficial.
„Până atunci ne facem fiecare treaba şi ne bucurăm de fiecare potrivire, de fiecare atestat, de fiecare reuşită, ne bucurăm pentru fiecare copil care îşi găseşte echilibrul şi fericirea înconjurat de iubirea unei familii” a încheiat ea.
În martie 2018 am publicat în ziarul nostru un material, poate cel mai frumos pe care l-am scris vreodată, despre doi suceveni, Dana şi Paul, care în 2012 au adoptat un băieţel. Sunt multe în povestea acestei familii excepţionale, cu înţeles şi subînţeles, dar redau din ea doar trăirile Danei din momentele când, după ce vizitase deja 2, 3 copiii, a avut revelaţia că micul Alex este cel pe care Dumnezeu i-l alesese.
„Dispăruseră brusc toate temerile, toate reţinerile când l-a văzut pe Alex. Pe loc n-a mai fost greu, nu mai eram îngrijorată, pentru că am simţit că el este cel aşteptat. Părea atât de natural totul. M-am aşezat turceşte lângă el pe covor şi i-am spus «Măi copile, ce faci tu aici? Hai acasă!»”.
Comentarii