Cum se câștigă numele cel bun – în viață și după moarte

 

Ecoul unei minuni În ultimele două decenii am fost de mai multe ori la Suceava. Și nu numai în trecere, și nu numai cu graba, ci deseori am avut plăcerea să-mi port lin pașii pe alei umbroase, să mă pierd prin vestigiile de glorie ale Cetății de Scaun, să calc iarba verde din curtea Bisericii Sfântului Ioan cel Nou, despre care știam din copilărie că face minuni. Din povestirile bunicii mele Ioana despre miracolele mucenicului, cea mai mare minune pentru mine era pelerinajul ei, de sărbătoarea Sânzienilor, la moaștele acestui sfânt. Oare putea să existe minune mai mare în micul meu univers decât povestea cum a parcurs ea, o fetișcană de vreo 13 ani, pe jos drumul până la Suceava, prin câmpii și păduri, alături de câteva vecine bătrâne ce umblau în cârjă? Mă chinuiam să înțeleg cum le dădea Sfântul puteri să meargă înainte, și minte să nu rătăcească, cum dormeau ele prin stoguri de fân, își spălau dimineața fața cu roua de pe flori… Așa mi-a trecut copilăria cu visul de a intra în acel mister, numit Suceava, dar nu prin vama de la Siret (de care nu aveam la acea vârstă închipuire), ci prin lunci înflorite, pe poteci umbrite de brazi, printre coline și pajiști cu turme de mioare… Când am ajuns prima dată, trecută prin strunga din vamă cu pașaportul în mână, sub privirea scrutătoare a grănicerilor, nu prea credeam în minuni. Totuși, căutam locuri și urmele oamenilor trecuți în nemurire, care mi-au răscolit de atâtea ori dorul de Suceava. Posibil, nu o dată m-am oprit în fața unei case vechi, ascunse între brazi semeți, atrasă nu numai de arhitectura-i distinctă, ci și de bustul din fața ei. Numele celui imortalizat în rigoarea bronzului – Simion Florea Marian, cunoscut mai mult ca folclorist, îmi încălzea inima. Dar, cu toate că mă documentasem din toate sursele accesibile în privința acestei bijuterii arhitectonice și relicve istorice, până nu demult nu i-am pășit pragul. Mă întreb de ce atât de târziu a sosit acest moment, ancorat într-o zi posomorâtă, cu ceață, când parcă nu e iarnă, dar nici primăvară în suflet. Grădina din jurul casei, de care Simion Florea Marian îngrijea cu dragoste și competență de naturalist, așa cum a osârduit și în mirifica grădină a creației populare, dormita în amorțire, copacii plantați de el scârțâiau bacovian din crengi ostenite, dar și mult îmbătrânite. Niciun semn ce-ar fi amintit de priveliștea încântătoare cu flori, arbuști, triluri de păsărele a „celei mai frumoase grădini a neamului românesc”, cum a numit-o scriitoarea suceveană Doina Cernica. Doar imaginația mea intuia în umezeala amiezii miresmele butașilor plantați cu un secol în urmă de cel numit la 1882 de Bogdan Petriceicu Hasdeu „singurul etnograf român, deocamdată”. Le simțeam freamătul tainic, în timp ce-și sorbeau sevele din inima pământului. Venisem la Suceava cu gândul să hoinăresc singură pe străzi fără nicio destinație concretă, fără a-mi deranja cunoscuții, așa cum îmi doream de multă vreme. Dar cel puțin la trei doamne le-am răsturnat treburile planificate pentru acea zi. Răceala de afară s-a topit în căldura a două Case, la care m-a condus prietena mea, Doina Cernica. Pe doamna Maria Olar, președinta Fundației Culturale „Leca Morariu” și farul de veghe al anturajului în care și-a trăit ultimii ani ai vieții Octavia Lupu Morariu, văduva celui care a fost prorector al Universității din Cernăuți și director al Teatrului Național din orașul nostru, o cunoșteam din timpul vizitelor la sărbătorile noastre naționale din Cernăuți. Din cartea Doinei „O casă a altei vremi”, precum și din povestirile dnei Maria aveam o vagă închipuire despre atmosfera în care s-a scurs viața celor doi iluștri intelectuali, despre lucrurile de valoare rămase de la ei (mobilier, cărți, fotografii, manuscrise, tablouri) și păstrate cu pietate de moștenitoarea testamentară. Dar nicio lectură, nicio imagine din cărți sau albume nu trezesc emoțiile trăite la trecerea pragului acestei case, când poți să răsfoiești un manuscris, să atingi clapele pianului la care a cântat talentata pianistă Octavia Lupu Morariu, să respiri aroma florilor ce-și prelungesc viața și după stingerea profesoarei, să stai comod într-un fotoliu cu o carte din biblioteca celui care a fost nepotul înțeleptului mitropolit al Bucovinei, Silvestru Morariu Andrievici, fără teama că nu se poate să te atingi de cutare sau cutare obiect. Aura Casei „Simion Florea Marian” Dar până a îmbrățișa cu privirea averea moștenită de dna Maria Olar, în acea zi am trecut pragul unei case mult mai vechi și mai încărcate de istorie, în fața căreia, după cum am notat la începutul acestor confesiuni, m-am oprit nu o dată. La sigur, aș fi întrat mai înainte dacă aveam cunoștință de stăpâna ei – ființa care îi menține duhul de odinioară, redându-i, după mai bine de o sută de ani de la moartea stăpânului, o nouă respirație. Deja de douăzeci și patru de ani, străjerul acestui monument arhitectural-istoric, adică directoarea Casei Memoriale „Simion Florea Marian” este muzeograful dr. Aura Brădățan, generoasa doamnă de la care a ajuns la redacția noastră romanul lui Dragoș Vitencu „Scrisori de la Dumnezeu”, precum și alte volume îngrijite de ea, inclusiv „Botanica poporană română” a lui Simion Florea Marian. Menționăm că în 2012, imediat după apariția primului volum din cele trei proiectate, editoarea a dobândit cea mai înaltă recunoștință științifică – Premiul Academiei Române. Din informația adunată despre vasta-i activitate de cercetare științifică, de editare a manuscriselor renumitului folclorist și etnograf mi se conturase imaginea unei doamne rigide, interiorizate în colbul „cronicelor bătrâne”. N-am dat greș doar în privința ochelarilor. Or, și-a scurs ochii lucrând asupra manuscriselor Botanicii (le-a studiat, le-a comentat, le-a adus la lumina tiparului așa cum și-a dorit, însă n-a reușit să le definitiveze S. Fl. Marian, lăsând pe masa de scris 12 volume cu 5.942 de file scrise pe o singură parte). Dincolo de ochelarii, ce cu trecerea anilor își măresc dioptriile, Aura mi-a apărut ca o fetișcană, războinică, maximalistă, gata să se ia la trântă cu toți care îi încurcă ițele. „Stau după gardul meu, îmi văd de treburile mele”, mi-a spus, deschizând parantezele asupra diversității obligațiilor asumate – de la punerea în ordine a imensei moșteniri a lui Simion Florea Marian, până la îngrijirea grădinii, păstrarea intactă a Casei memoriale și teritoriului aferent, reparația gardului… Respirând aerul încăperilor, unde familia preotului, profesorului, etnografului S. Fl. Marian a trăit un sfert de veac, iar moștenitoarea, fiica sa Maria, a donat-o în 1974 Consiliului Județean Suceava, am rugat-o pe dna Aura să facem o călătorie în timp. Providențial mi s-a părut faptul că ea a primit premiul Academiei Române, pentru munca depusă în Casa unui membru al acestei prestigioase instituții. Doar Simion Florea Marian a fost cel mai tânăr membru al Academiei Române (la vârsta de 34 ani, secțiunea istorie), iar Casa supravegheată de dr. Aura Brădățan folcloristul a cumpărat-o pe Premiul Academiei, primit în 1884 (la vârsta de 37 ani) pentru lucrarea „Ornitologia poporană română”, adică este unica, renumita casă câștigată cu condeiul. N-am ispitit-o pe dna Aura ce-a cumpărat ea pe premiul primit acum doi ani, căci avea lucruri mult mai interesante de a-mi povesti și nu i-ar ajunge zeci de ani pentru tot ce-ar avea de spus despre viața și tezaurul rămas de la Simion Fl. Marian: „Pe suma de patru mii de lei, provenită din premiul acordat de Academia Română, a fost cumpărat terenul aferent și acest imobil, construit la începutul sec. XIX și care a aparținut inițial moșierilor din familia Kapri. Din acești bani s-au efectuat și lucrările de restaurate, căci clădirea era într-un hal mare de degradare. Restaurarea a fost făcută de un antreprenor evreu, respectându-se neabătut indicațiile stăpânului. După renovare, părintele Marian a cumpărat mobila ce o vedeți și astăzi, și-a adus aici familia de la Siret, găsindu-și locul liniștit pentru preocupările științifice, profesorale și întru binele comunității. Locuia chiar în centrul Sucevei, aproape de Liceul «Ștefan cel Mare», unde a fost profesor, foarte aproape de Biserica Sf. Nicolae, unde slujea din când în când. Casa familiei Marian se transformase într-un adevărat centru cultural. În această sufragerie (acum sala principală de expoziții) erau primiți oaspeții, a poposit și Mihai Eminescu, iar prin cămăruța de trecere (acum ușa e camuflată) se intra în bucătărie, unde se fierbeau oale cu sarmale preferate de Sadoveanu. Cu un singur salariat, adică cu leafa de profesor a lui S. Fl. Marian, familia nu îndura lipsuri, își permitea să țină bucătăreasă, dădacă la copii, grădinar care îngrijea de livadă. Plus la acestea, profesorul cheltuia mult pe expedițiile folclorice prin Bucovina și întreaga Țară, năimind fotografi de la Viena. Drept că era cunoscut ca un om foarte modest, ducea un trai auster, puțini știu că a umblat ani întregi cu aceeași haină, sub formă de sutană, tot surplusul de bani donându-l pe școlarizarea copiilor sărmani. A contribuit mult în a ajuta tinerii talentați cu burse prin Societatea «Școala română». El a împiedicat jaful de la Cetatea de Scaun a Sucevei când se fura piatra din temelie, aducând arhitecți pentru a o salva, a înființat primele clase în care se învăța în limba română în perioada ocupației austriece, a dat identitate culturii populare, lăsând cea mai mare arhivă de documente din Bucovina”. În 1932, la 25 de ani după moartea eruditului bucovinean, pe clădire a fost montată o placă de marmură neagră cu textul: „În această casă «câștigată cu condeiul» a trăit și a lucrat Academicianul Simion Florea Marian (1847-1907), care a cules și a studiat roadele înțelepciunii și simțirii poporului român”. Însă Casa, ca și locatarii ei, cutremurată de furtunile transformărilor socialiste, a trecut prin dureroase drame până a deveni parte a Muzeului Bucovinei. Aura Brădățan a preluat-o în anul 1990, când se căuta o „fată harnică și cuminte”, care să nu încurce și mai rău lucrurile, pentru a pune la punct un fond „greu încurcat”. A acceptat oferta plângând, cu inima frântă, căci se simțea bine la locul ei acolo unde lucra, la Stupca. Vreo zece ani nu s-a atins de manuscrise, crezând că vor veni specialiști mai competenți, din București, din Iași… Și ei au venit pentru două-trei zile, plecând speriați când au înțeles ce muncă colosală îi așteaptă. De sacrificii, de dragoste, migală, pedantism, apoi de umilință în căutarea finanțelor pentru editarea manuscriselor recuperate a fost în stare doar Aura Brădățan, care tremură pentru orice colțișor, pentru orice capăt de ață și petic de hârtie din această casă: „În 1974 s-a stins din viață ultima născută în familia Marian, fiica Maria. În același an a murit și soțul ei, distinsul profesor inginer Mihai Cărăușu, singurul care cunoștea manuscrisul Botanicii în amploarea lui (soții s-au născut și au decedat în același an). Unicul lor fiu, s-a pierdut în prizonieratul din Siberia, după al doilea război mondial. Neavând urmași direcți, soții au donat casa, dar înainte de aceasta, autoritățile comuniste, considerând că trăiesc în prea mare lărgime, i-au forțat să primească în chirie câteva familii. În cele două războaie mondiale casa a fost ocupată de nemți, apoi de ruși, mai puțin dezastru rămânând după trecerea nemților. După ocupația rușilor multe lucruri s-au distrus, multe n-au putut fi recuperate. Ca prin minune, în bucătărie și camera din spate în care s-au pomenit izolați, Maria și Mihai Cărăușu au păstrat biblioteca, fondurile de documente istorice, bogata corespondență, colecțiile înregistrărilor din tezaurul folcloric, fotografii, reviste, ziare – toate în număr de mii și mii. Și pisicile ce le vedeți torcând pe vatră în bucătărie sunt urmașele neamului motanilor casei. E fascinantă munca cărturarului, care n-a avut la îndemână calculator, aparat de fotografiat, xerox, reportofon. Fiul său, Liviu, doctor în litere și filosofie, a încercat să-i ducă opera la un final fericit, s-o tipărească cu ilustrații… Dar nu i-a îngăduit nevoile și vremea”. Dr. Aura Brădățan, plătind cu propriile vederi descifrarea manuscriselor, s-a bucurat de mai multă îngăduință din partea nevoilor actuale, definitivând, la peste un secol de la elaborarea ei, această neasemuită comoară, cele trei volume ale Botanicii, așa cum și le-a dorit Simion Florea Marian. N-o obosește atât munca istovitoare, cât efortul de a scoate la lumină și a face cunoscută opera lui Simion Florea Marian, de a obține fonduri europene pentru restaurarea Casei memoriale în stilul ei original, dar nu cu dependințe destinate comerțului cum doresc unii. Insistă asupra acestui detaliu foarte important, deoarece Casa este unicul imobil cu destinație de locuință din Suceava, care se păstrează intact cum a fost în timpul vieții cărturarului, unde el și-a trăit 25 dintre cei mai rodnici ani. Fiul său Liviu scria: „Câți trecători întârziați, întorcându-se de la locurile de petrecere și veselie deșartă, vor fi zărit târziu noaptea geamul luminat de la casa părintelui Marian? Și câți din cei ce știu ce lucra vor fi înțeles ce e munca și cum se câștigă numele cel bun în viață, pe care nu-l va înghiți groapa odată cu trupul de țărână?”. Nu știu dacă astăzi cunoaște cineva mai bine decât Aura Brădățan ce înseamnă munca eruditului părinte Marian. N-a fost niciodată la Cernăuți, în ținutul unde mentorul ei avea multe neamuri. „Așa le-a rânduit până acum Dumnezeu”, crede ea, sperând că va veni și vremea când își va putea permite un respiro. Redând doar o mică parte din tot ce am văzut și am admirat în universul ei, mă gândesc cât de mult are nevoie și Casa lui Aron Pumnul din Cernăuți de o Aură și cât de necesar ar fi ca responsabilii de această Casă să învețe de la doctorul în științe și gospodina Aura Brădățan, să împrumute măcar o fărâmă din dragostea și sacrificiile muzeografului din Suceava.