Deschisă pe 9 iulie 2026 la Muzeul de Istorie Suceava al Muzeului Naţional al Bucovinei (proiect aprobat şi finanţat de Consiliul Judeţean Suceava), expoziţia „Duşmance ale poporului” a venit înnobilată de premiul secţiunii „Arhitectura amenajărilor interioare / expoziţii, standuri şi scenografie”, decernat în cadrul galei Anualei de Arhitectură organizată de Ordinul Arhitecţilor Filiala Bucureşti în decembrie 2021. Juriul a apreciat faptul că este „o expoziţie care creează o serie de imagini puternice, viscerale în care tema este exploatată şi privitorul este transpus în universul sumbru evocat de aceasta. Publicul devine un actor în expoziţie, prin sunete, imagini şi jocul de lumină şi întuneric, el depăşeşte condiţia de simplu martor. Elemente mărunte, aparent neînsemnate (citate sau obiecte personale) sunt expuse cu măiestrie şi capătă greutate in conturarea atmosferei. O temă cu o rezonanţă emoţională tragică pentru istoria oricărui timp este abil amplificată, în doză condensată, în această expoziţie.”
Într-adevăr, expoziţia este o veritabilă imersiune în spaţiul carceral al tragediei trăite de mii de femei, uneori şi de copiii lor, pe care regimul comunist le-a considerat un pericol prin condiţia lor de luptătoare în rezistenţă, de potrivnice colectivizării, de partenere de viaţă ale unor foşti demnitari în regimurile anterioare, ale unor intelectuali de marcă, de multe ori ele însele fiind condeie, glasuri care nu puteau fi altfel amuţite.
Despre eveniment, construit de Fundaţia Academia Civică-Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei – autoarea expoziţiei, împreună cu instituţia-gazdă, au vorbit la microfon Doina Creangă, director adjunct al Muzeului, Camelia Damian, subprefect al judeţului Suceava, muzeografa suceveană Floarea Guguţă, Ioana Boca, director executiv al Fundaţiei, şi Virginia Ion, secretar ştiinţific al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei şi curator al expoziţiei, pe care o putem vedea până pe 9 august 2026. A tăcut de această dată, după ce a vorbit şi a pictat de numeroase ori, graficianul Radu Bercea, preşedinte al filialei sucevene a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic, lăsând spaţiul de expresie exclusiv glasurilor feminine. Ioana Boca a pus accentul pe întâlnirea în premieră a publicului sucevean cu una din cele peste douăzeci de expoziţii itinerante ale Fundaţiei şi pe calitatea de modele umane a eroinelor sale. Virginia Ion s-a referit la Bucovina ca la o zonă cu semnificaţie aparte în rezistenţa anticomunistă şi la dificultatea alegerii a doar 71 de chipuri din miile torturate de regimul închisorilor anticomuniste. Răguşită după ce, şi ea, şi Ioana Boca, însoţiseră vizitatorii cu explicaţii prin labirintul dramelor şi tragediilor desenat de expoziţie, Virginia Ion nu a renunţat la niciun nume, niciun destin din cele pe care a simţit nevoia să le retrăiască în această a doua parte a vernisajului. Timbrul său blând adâncea înşiruirea ororilor îndurate de deţinute, dar şi sentimentul familiarităţii cu fiecare, al unei compasiuni personale, ca pentru cineva drag, apropiat, precum şi al unei sincere admiraţii pentru puterea şi jertfele lor.
Deşi pregătită sufleteşte de vizita la edificiul singular, conceput de scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Memorialul de la Sighet – construcţie ridicată de administraţia austro-ungară, ca şi clădirea Muzeului de Istorie Suceava, observa Ioana Boca, poate cu gândul şi la o memorie a zidurilor -, de popasurile în Mahalaua Aniţei Nandriş, de lectura cărţilor consacrate foametei, silniciilor pentru vina de a fi român, deportării şi deportaţilor din nordul Bucovinei, scrise de Maria Toacă, de Ilie Popescu şi de alţii, de condiţia de cititoare consecventă a „Memoriei – revista gândirii arestate”, tot am fost puternic impresionată de expoziţie, nu o dată de-a dreptul zguduitoare.
În acelaşi timp, mărturisesc, interesului general uman care îl însufleţeşte pe vizitator, vizitatorul de la Suceava sau de oriunde în România, i s-au alăturat şi două motive speciale. Primul – reîntâlnirea cu Ioana Boca, nu doar fiica admirabililor săi părinţi, Lica şi Ilie Boca, oameni ai cărţii şi artei, de care m-au legat decenii de preţuire, ci şi protagonista susţinerii unui doctorat de neuitat, în Istorie, în anul 2006, la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava. De neuitat, în ce mă priveşte, pentru tema lucrării alese, „Mişcarea studenţească anticomunistă din centrul universitar Bucureşti, 1948-1958”, şi pentru munca anevoioasă de cercetare pe care a cerut-o, dusă excelent la capăt, dovadă şi încununarea sa cu nota maximă, cumva în contrast cu chipul de încă fetiţă al Ioanei Boca. Patru ani mai târziu, însă, participantă la Bucureşti la un workshop dedicat „Prelucrării trecutului recent prin relaţia dintre memorie şi istorie”, din cadrul unui program al Comisiei Europene, aveam s-o ascult pe Ioana Boca, vorbind cu vizibilă competenţă despre deportările din Bărăgan în perioada stalinismului şi să înţeleg că îşi alesese drumul profesional cu luciditate şi seriozitate. Dovadă şi înalta sa responsabilitate de director executiv al Fundaţiei Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Cel de-al doilea motiv este legat de febrilitatea cu care am căutat între cele 71 de chipuri pe cel al unei prietene dragi, excelenta traducătoare din literatura de expresie portugheză, dar şi din alte literaturi, Micaela Ghiţescu. Nu doar pentru că pe 18 iulie era ziua sa de naştere, nu doar pentru că, invitate la Institutul Cultural Român din Lisabona (în perioada directoratului lui Virgil Mihaiu, cu Anca Milu Vaidesegan, adjunctă), la cererea publicului portughez am ascultat-o povestind cu un soi de sfială şi totodată de cuţit în carne vie (cine povesteşte retrăieşte) despre anii rupţi studenţiei de închisoarea deţinuţilor politic, pentru ca mai apoi, la Cernăuţi, cu imensa înţelegere a celei care cunoscuse închisoarea, să-i asculte pe românii prigoniţi prin temniţă şi deportări de regimul represiv sovietic. Nu doar pentru toate acestea, am suspinat când i-am descoperit ochii mari în spatele ochelarilor fără de care nu putea să facă nici câţiva paşi siguri, deasupra explicaţiei „Studentă. Condamnată la 4 ani închisoare corecţională pentru «agitaţie publică»”. Cât pentru că mi-am adus aminte şi am încercat din nou emoţia cu care i-am primit rugămintea de a vedea, în primă lectură, manuscrisul singurei sale cărţi, a unicei cărţi cu Micaela Ghiţescu autoare, încununare a celor vreo sută de cărţi traduse, pentru înfrigurarea cu care i-am parcurs confesiunea adunată în paginile volumului „Între uitare şi memorie”. Dar ce am aflat din carte a fost că mai mult decât umilinţele şi cruzimile îndurate în închisoare (între care teribilă pentru ochii săi neajutoraţi a fost confiscarea ochelarilor pe întreaga perioadă a detenţiei), a rămas pe viaţă rana adâncă a suferinţei fără leac provocate de arestarea ei celor mai dragi ai ei: tatăl, un eminent chirurg, a murit de durerea sfâşietoare de a o şti în închisoare, de neputinţa de a o ajuta, de o alina, iar fratele, student, şi-a dat ultima suflare în împrejurări suspecte. Oare pentru câte din zecile de victime ale regimului comunist din expoziţie, din miile pe care le reprezintă, chinurile de care au avut parte au fost depăşite de cel provocat de gândul durerii, al nedreptăţilor pe care aruncarea lor în închisoare le-a abătut năprasnic asupra familiilor, în rândul prietenilor buni? Nemaivorbind de copiii veniţi pe lume în lumea întunecată de mizerie şi cruzimi a temniţei?
Indiferent de motivul pentru care îi treci pragul – curiozitatea stârnită de titlu, interesul temei, atracţia distincţiei conferite de Ordinul Arhitecţilor, poate şi o istorie adevărată venind de la bunici la nepoţi despre oameni pe care i-au cunoscut, despre cazuri de care au aflat, ori simpla dorinţă de a fi la curent cu un eveniment cultural de calitatea celor asociate de regulă Muzeului Naţional al Bucovinei -, expoziţia „Duşmance ale poporului” a Fundaţiei Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei te răscoleşte. Impresia depăşeşte sufocant informaţia reţinută, de aceea e nevoie de o reparcurgere a traseului său, poate nu doar de una, pentru o solidarizare personală, intimă, peste timp cu aceste martire ale unui regim, ale tuturor regimurilor, care osândesc dragostea de libertate, respectul pentru demnitate, adevărul clamat şi trăit deopotrivă, pentru meditaţie şi pentru propriile alegeri: ale valorilor, ale modelelor, ale paşilor, ale drumului, ale zilei de mâine.
„Duşmance ale poporului” la Suceava. Destine frânte, destine povestite de organizatori şi retrăite de vizitatori. O expoziţie, o întâlnire, o experienţă sufletească de neuitat!
Comentarii