Nu e de ocolit, într-o discuţie care vrea să fie onestă, că pentru mulţi bucovineni, dintr-un punct de vedere, şi pentru tot mai mulţi români, din altul ori chiar din altele – care bucovinenilor în discuţie, ştiutori cât de cât ai istoriei lor, li se suprapun peste cel propriu –, a vorbi azi despre ucraineni şi despre Ucraina fără să stai într-o poziţie reţinută, chiar de refuz şi dezaprobare, devine, din păcate, tot mai inabil şi de întâmpinat pe puţin cu încruntarea celui căruia i te adresezi. Subiectul a ajuns realmente sensibil şi măcar de lăsat deoparte dacă nimic nu te obligă să-l atingi.
Şi nu e vorba de a se deţine, motivant pentru asta, cine să ştie ce fel de cunoştinţe în chestiune şi nici măcar, destul de frecvent – acum, din fericire –, argumente reale de ordinul afectului. Sigur, te poţi întâlni mai oriunde, în condiţiile exodului ucrainean provocat de război, cu ucraineanul – el sau ea ori copilul lor – care pare sau chiar este, la tine în curte şi beneficiind de găzduirea pe care i-o oferi pe spezele tale, mai nesmerit ori mai cu nasul pe sus decât crezi că ar fi cazul, nestrăduindu-se ca măcar să-şi ascundă un acel ceva care pentru tine trimite la impostură, adesea afişând fudul opulenţă şi lux şi, în orice caz, o neconformare cu situaţia lui aşa cum o percepi tu ori chiar îndreptăţindu-te să-l iei drept obraznic. Tot aşa, ştirile vorbesc continuu de bărbaţi fugari peste graniţă care, ca să scape de război, dau mii de euro unor călăuze din ţara lor ori vameşilor şi poliţiştilor de frontieră, vorbesc de mari afaceri necurate la nivel înalt ocazionate de război, de prinşi la vamă cu sume însemnate de bani nedeclaraţi, de un război în care unii mor pe front ori în casele proprii bombardate şi alţii se îmbogăţesc sau îşi văd nepăsători de traiul lor pe unde au reuşi să se aciueze. Şi de bună seamă că n-ar trebui să fie aşa.
La fel şi în alte privinţe, până la aceea de care uzează bucovineanul care îşi aduce aminte ce a învăţat în şcoală ori numai a auzit el cândva, spus şoptit sau dimpotrivă, apăsat patriotic, una şi alta, că la Unire aşa şi mai pe urmă cu bolşevicii, cu sovieticii, republică unională etc. O istorie specială, nici vorbă cu totul falsă, dar livrată ca neclintit adevăr ultim. Poate că şi prin alte locuri, dar în partea asta de lume, cu deosebire când se referă la vecini, istoria e mai întotdeauna parţială, alergică la nuanţe, la realism, la neconvenabil şi lipsită de obicei – din patriotism (care implică mereu un ceva contra vecinului) – de mai orice informaţii venite din altera pars, care e drept că se poate să-şi aibă şi chiar îşi are adesea şi ea patriotismul ei.
În cazul nostru, istoria, în fapt, a unei naţii care s-a adunat laolaltă, atâta cât şi cum s-a adunat, greu, târziu, cu probleme, în neînţelegeri, fireşte, cu vecinii cu care a convieţuit cum obişnuit se convieţuieşte, cu de toate şi amestecate. Dar istoria unei naţii care a avut norocul şi destul sprijin pământean şi divin ca să se constituie într-un stat propriu şi de sine stătător – ceea ce, în ce-i priveşte pe ucraineni, lucru care prea des se ignoră pe nedrept, e încă un proces în curs şi deloc mai simplu şi mai lesnicios decât al nostru, ba dimpotrivă.
Iar istoria ideologizată şi politizată a neamurilor fărâmiţate şi amestecate din partea asta de lume, nu destul de cufundate în aghiazma botezului cultural în înţeles modern şi ca urmare, permisive cu excesele unei democraţii relative şi poate că mai ales de aceea pândite şi asaltate de răi din afară şi de răul dinăuntru este mai mereu învăţătura populară de căpătâi, cea încă îngăduitoare mai mult decât s-ar cuveni cu judecăţile pripite, numai însăilate raţional, tolerante cu amestecul de realitate şi doar de impresie de realitate, de afect, de lipsă de spirit critic, cu atitudini şi acţiuni în consecinţă. Şi de aici suspiciuni şi convingerea frecventată că nu eşti îndestulat şi că nu ţi-e bine pe cât ai vrea să-ţi fie din cauza lui X, care mai întotdeauna e în primul rând de alt neam, ba mai şi exploatate acestea de politicianul care urcă la tribună – musai aducător de bine şi despicător de ape, continuu însoţit de nenumărate şi neştiute voci ajutătoare, utilaje de persuasiune publică – şi spune ce spune în primul rând ca să adune voturi, ceea ce tu ştii, dar câteodată îţi convine ori ajungi din cine să ştie ce pricini să ignori.
Îşi are apoi rostul ei, accentuat perturbator în situaţia noastră de faţă, o stare de rău general profund resimţită popular şi cu atât mai bulversantă la acelaşi nivel larg, de masă, cu cât e tot mai greu de ştiut – iar asta în sine hrăneşte suspiciunea şi o îngroaşă pe un fond de neîncredere în creştere în capacitatea şi în onestitatea clasei politice – dacă, zilnic evocată de oficialii noştri, există aievea o criză şi ea are cauze obiective şi reale ori faptul este doar invocat ca unealtă în urmărirea unui scop ţinut ascuns. Pentru că, de asemenea relevant în explicarea lucrurilor, o practică veche, se pare că moştenită nu doar de la comunişti, devine la noi o meteahnă tot mai evidentă a guvernării de orice culoare politică: ascunderea de popor a unor adevăruri, ţinerea în regim de confidenţialitate a unor informaţii despre fapte care ne privesc pe toţi întrucât ele ne implică pe toţi şi generează urmări cu efect asupra tuturor. Simpla suspiciune în privinţa asta, necontracarată eficient, este şi ea producătoare de rău, unul egal cu cel al realităţii înseşi, prin propaga-rea şi întreţinerea stării de neîncredere. Ar fi vorba, să zicem, poate chiar înainte de orice, despre ceea ce ar fi voit să spună un fost preşedinte atunci când afirma explicit că a renunţat la depunerea unei noi candidaturi pentru că a fost învins. Dar, desigur, şi despre mult discutatul stat paralel, cine ar fi să fie el, despre exerciţiul unor puteri din umbră, interne şi externe, care şi-ar promova interesele prin politicieni pe care îi aburcă în funcţii de decizie şi îşi impun astfel voia în stat. Pentru că se întâmplă că ici şi colo mai apare câte un fost ministru care, târziu, face cunoscut că a fost influenţat ori chiar determinat de cineva din afară, dintr-un alt stat, partener şi nu neapărat, dintr-o altă dimensiune, superioară şi imposibil de refuzat, să ia, să nu ia ori să combată o măsură internă. Aşa se vorbeşte, deopotrivă credibil şi incredibil, însă rostindu-se cuvântul dur colonie. Tot aşa, uneori cu dovezi uşor de adus în sprijin, se vorbeşte despre un dictat al Occidentului – comunitar, dar nu numai – ori al Bruxellesului. Şi, fireşte, întotdeauna, obligatoriu, chiar dacă nu neapărat cu nume şi prenume, despre politicieni vânduţi. Inclusiv Moscovei – şi nici nu mai contează adevărul, ci doar efectul răspândirii şi încetăţenirii posibilului.
Şi într-un atare context complex vin azi în discuţie, aşa cum vin, ucrainenii şi Ucraina. Nu alcătuitorii comunităţii minoritare din România, vreo 50.000 de persoane, nici de cei vreo 20 de milioane de ucraineni din lume, cât ar estima statisticile, ci ucrainenii Ucrainei: circa patruzeci de milioane, din care cam 6 milioane ar fi fugit de război în lumea largă, iar dintre aceştia, vreo 200.000 ar beneficia de statut de protecţie temporară în România, adică de o formă de sprijin umanitar de urgenţă decis la nivelul Consiliului U.E. Asta însemnând: permis de şedere în scop de protecţie temporară, acces liber, egal cu a cetăţenilor români, pe piaţa muncii, drept de asistenţă medicală gratuită şi de tratament de urgenţă sau pentru boli acute, acces al copiilor la învăţământul preuniversitar egal cu al elevilor români, forme de asistenţă socială constând inclusiv într-un ajutor financiar. Şi chiar dacă ar fi numai atât, dar nu e, despre un efort e vorba – la care contribuie întreaga populaţie a României. Se adaugă participarea statului român, tot prin efort comun al populaţiei României, la susţinerea războiului legitim, de apărare, pe care Ucraina, stat suveran, îl poartă efectiv deja de peste patru ani contra unui stat agresor, Federaţia Rusă, care îşi vede înainte de vechile lui tentaţii expansioniste, tot sub cuvânt mincinos, nicicum acoperitor, că desfăşoară acum o operaţiune militară specială pentru demilitarizarea şi denazificarea Ucrainei.
Problema atitudinii românilor îşi are sursa, de fapt, în aceea că guvernele succesive ale României din acest răstimp, procedând cum n-ar trebui să se procedeze, au ales confidenţialitatea în privinţa cheltuielilor româneşti ocazionate de războiul ucraineano-rus. În absenţa comunicării deschise, corecte, ferme cu poporul pe această temă, o veritabilă nebuloasă a apărut şi a crescut pe acest teren. Încât parcă s-ar fi optat pentru soluţia secretomană – dacă nu dintr-o neinspirată şi neraţională decizie – anume spre a provoca încordare în relaţiile dintre români şi ucraineni după ce la începuturi românii au sărit cu mic şi cu mare, cu adevărat emoţionant, în ajutorul celor care, alungaţi de bombe, năvăleau disperaţi în punctele de trecere a frontierei. Nu-i vorbă, prostii s-au făcut şi pe atunci – precum tăbliţele care indicau drumul spre aeroport în scris chirilic, ca şi cum simbolul intonaţional consacrat pentru aşa ceva n-ar fi fost destul.
Dincoace de acestea, spre revenire şi potrivită şedere cu picioarele pe pământul aspru al realităţii, ar fi de evocat, poate, vreo câteva lucruri ocolite în general, din varii motive, de istorii, dar mai cu seamă, în acest moment, unul care ţine de o altă încercare ucraineană de constituire a unei statalităţi proprii suverane şi independente – ca a noastră, doar că strivită, tot mincinos, de acelaşi tăvălug expansionist care avea să ajungă ulterior şi pe la noi în chip de mare şi generos sprijin. De pildă, că pe la mijlocul lui 1919, când Bucovina se unise deja cu Regatul, profesorul C. Matzievici, şeful misiunii diplomatice la Bucureşti al trecătoarei Republici Ucraine, prezentându-se, făcea cunoscut şefului guvernului român, că Guvernul ucrain declară că nu voieşte a discuta chestiunea frontierei actuale între cele două State, considerând Nistrul ca frontieră definitivă între ele şi dorind să stabilească pe această frontieră relaţiunile cele mai bune de vecinătate. Şi, de asemenea, demn de tot interesul: Actualmente bolşevicii ameninţă din nou a ruina Ucraina – în urma [căderii] căreia toate statele limitrofe cu bolşevicii, şi în primul rând România şi Polonia, vor avea de primit lovitura care era şi este [acum] atenuată prin rezistenţa poporului Ucrain…
AUREL BUZINCU
Comentarii