Tot mai cunoscute specialistului şi la fel avute în vedere (desigur, sine ira...) în reconstituirea cursului vremii, datele fenomenului exodului răsăritean şi ale extensiei aici – în sudul Imperiului Rus aflat în prăbuşire, dar nu şi în abandonare, între Odesa şi Cherson şi chiar până la Sevastopol – a vieţii româneşti dintre sfârşitul lui 1916 şi începutul lui 1918 n-au fost încă suficient integrate cauzal şi mai cu seamă ca anvergură, diversitate şi consecinţe ale manifestărilor în scrierea istorie noastre.
E vorba, fireşte, de istoria destinată cunoaşterii largi, prin şcoală şi, independent de aceasta ori ulterior, prin exerciţiul de o anumită răspândire la noi al amatorului pasionat de însuşire pe cont propriu a informaţiei domeniului – dar şi de o istorie cât mai puţin ori deloc simplificată, accesorizată pentru audienţă şi accesibilizare şi mai ales politizată. Istoria scrisă sub comandă şi supraveghere comunistă a produs treceri sub tăcere şi denaturări, iar în deceniile care au urmat decesului Partidului, confruntat cu avalanşe de noutăţi şi de ocazii de a produce îndreptări, dar şi cu inerţii felurite, istoricul a umblat prin depozitul de fapte prea adesea în haină de gazetar, în regimul unei părtiniri noi, dar părtinire, interesat în egală măsură să demistifice şi să-şi adjudece interesul public, precum şi să-şi atribuie şi afirme galonul cuvenit pentru asta şi mai puţin dedicat articulării coerente şi în respect, în acelaşi timp, faţă de adevăr a întregului, a edificiului, aproape că ignorând necesitatea construcţiei veridice integratoare.
Or, istoria cu verigi oricât de bine şi adânc lucrate, dar care nu au destulă coeziune între ele şi nu se leagă suficient de puternic în lanţ ca să arate şi să explice trecutul prin el însuşi suferă de deficienţe ca şi istoria cu variante care ignoră, ascund, fac uitate fapte ori le falsifică în anumite privinţe, între care cea elaborată de comunism, dar nu numai. Adică istoria generată de interese de viaţă practică imediată, trecutul privit şi interpretat astfel – un discurs despre trecut bazat în structurarea lui pe forţa persuasivă a ceea ce Aristotel spunea că-i este specific poeziei, opusului istoriei. Aceasta, poezia (în înţeles de literatură ca artă), indiferentă faţă de natura reală sau doar posibilă, deci şi inventată, a faptelor de care uzează trebuie să fie o expresie credibilă şi convingătoare, iar asta se obţine prin satisfacerea condiţiei verosimilului şi necesarului. Dacă, însă, poezia are de făcut ordine, prin atare mijlocire şi în atare regim, în expresia ei şi, pornind de la aceasta, în jos, în selectarea şi organizarea faptelor – care, prin urmare, pot fi oricât de mult închipuite şi neveridice dacă sunt verosimile şi necesare în raport cu ele însele în structura în care ele intră –, istoria are în expresia ei şi, de fapt, în discursul prin care se comunică pe sine, fireşte că trebuind să fie şi el credibil şi convingător, numai un produs de importanţă secundară. Preeminenţă au în istorie faptele realităţii nemijlocite aşa cum au fost ele aievea, iar istoricul se ocupă de inventarierea, cercetarea, găsirea de relaţii între ele şi de interpretarea lor, iar astfel, de prinderea într-o singură perspectivă, cea a respectului pentru adevăr, a cursului a ceea ce au fost şi a trecut deja. E căutarea în trecut şi doar pentru explicarea acestuia în varii privinţe – între care, da, mersul în timp al comunităţii – a unei finalităţi pe care dacă natura, viaţa, lumea în diversitatea şi în totalitatea lor o au, toate o ascund bine şi o ţin aşa la fel de bine.
Demonul extrem de abil al utilitarismului, mai cu seamă într-o lume dominată de contabilitatea eficienţei, se poate să nu lipsească nici de la această masă. Bolşevismul, de pildă, a făcut mult caz de adevărul vieţii, cerând imperativ peste tot studierea, cunoaşterea şi reprezentarea acestuia ori numai simpla lui exprimare ca atitudine obligatoriu plină de respect, singura admisă, faţă de adevăr. El însă, adevărul vieţii, fiind, de fapt, doar o metaforă propagandistică de oarece subtilitate, cu un adevăr preconceput interesat injectat şi impus realităţii prin inocularea viziunii că viaţa merge şi duce iminent şi implacabil spre acolo unde spune marxism-leninismul şi că, aşa stând lucrurile, adevărul vieţii, cercetat cotidian şi însuşit temeinic, oferă ceea ce trebuie în calitatea lui de călăuză absolută în cunoaştere, în atitudine, în acţiune şi de probă de verificare a corectitudinii situării în chestiune. Cu alte cuvinte, în realitatea nemijlocită curentă ori în cea a trecutului, omul nou trebuie să caute, să identifice şi să pună în valoare continuu, personal şi în colectiv, spre a se edifica pe si-ne şi a fi astfel util comunităţii şi cauzei, ceea ce i s-a spus că se află şi că e de căutat acolo şi ceea ce, în prealabil, s-a pus acolo prin semnificare şi resemnificare ideologică. Artistul de orice fel, apoi, arta fiind socotită apanaj al ideologicului, a fost convocat la realism socialist: să facă, adică, acelaşi lucru, însă profesional, în/cu măiestrie, uzând de meşteşug în împletirea raţionalului cu afectul în actul persuasiv, încât imaginea pe care el o creează şi o oferă publicului, ilustrând şi impunând adevărul vieţii, să-l aducă pe consumatorul cultural captiv lozincii. Un joc în aparenţă, dar un truc de anvergura dramatică a vieţii înseşi. A vieţii care se consumă sub asalt persuasiv organizat şi continuu.
Aspectul acestei integrări – din care a pornit paranteza de mai sus – nu este doar unul de natura superficială a des-cripţiei istorice, de compunere cantitativă a acesteia, ci esenţial, de nivelul conceperii funcţiei şi menirii demersului. Una e necunoscutul din trecut, necesar a fi comentat şi el ca atare, şi alta este cunoscutul ignorat sau ocolit deliberat, ţinut ascuns din cine ştie ce raţiuni – fapt care devine el însuşi, până la urmă, material istoric, aidoma imperiilor, despoţilor şi războaielor, doar că în contemporaneitatea lui şi adesea ulterior, el este trăit, cu urmări felurite certe, de oameni reali. Şi astfel, minciuna istoriei se întâmplă cu o anumită frecvenţă să facă istoria ca înşiruire de fapte reale, iar asta influenţând ori chiar dirijând aferent viaţa oamenilor. Celebra noastră poveste, ţinând chiar de intervalul istoric în discuţie, a tezaurului depus în Rusia spre a fi apărat şi pe urmă, tot acolo, confiscat ar fi un exemplu. Uitase, ignorase ori chiar îşi ascunsese tocmai cine s-ar fi cuvenit să nu facă vreodată asta cum tovarăşul de arme de la 1877-1878, victorios şi prin jertfa recunoscută a aliatului, nu s-a putut întoarce acasă fără să-şi pună în traistă ceva din zestrea străbună a acestuia: Basarabia istorică.
Episodul numitei extensii româneşti răsăritene, desemnată frecvent ca refugiu, chiar dacă de sub doi ani ca durată, a generat şi continuă încă să genereze efecte. Ceea ce pentru moment a putut părea un debuşeu – e drept că într-un context complicat, la mare strânsoare şi sub presiunea urgenţei, dar nicidecum, totuşi, fără concursul unor vinovăţii identificabile care, pentru că sunt neîndoielnic repetabile, ar cere un plus de dezbatere – s-a dovedit a fi, şi încă destul de curând, o fundătură şi chiar o capcană. Poate fi prea dură o astfel de exprimare, dar e în măsură egală şi inevitabilă: în timp ce Patria a reuşit să rămână vie şi să supravieţuiască într-o ţară devenită minusculă, elita ei (bancheri, comercianţi, moşieri, magistraţi, militari, politicieni şi înalţi funcţionari, medici şi profesori etc. – dar, spre cinstea ei, nu semnificativ şi cea înalt intelectuală!) s-a văzut brusc nemaiîncăpând în curtea casei proprii şi s-a aciuat oportunist în sudul Rusiei. Şi ar fi de spus că măcar o parte din suferinţele de mai târziu ale acestei elite îşi are aici şi de ea însăşi pusă în pământ, la rodire, sămânţa. Ca şi aceea că, dacă e acceptabil că viitorul este în general anevoie de prevăzut, precauţiile devin obişnuit iminente în legătură cu cele de care cu adevărat îţi pasă.
Nu se vor fi bolşevizat căutătorii de tihnă neprimejduită între Odesa, Cherson şi Sevastopol, dar sugestie şi fapt de exploatat propagandistic, da, vor fi fost. În plus, şi-au luat cu ei de regulă familia şi, de asemenea, din personalul din ţară, necesarul pentru un exil preconizat să fie activ. Statul, apoi, a dizlocat aici, în sudul Ucrainei actuale şi în Crimeea, componente ale unor instituţii şi servicii ţinând de armată, de marină şi de transportul feroviar, cu personalul tehnic, funcţionăresc şi muncitoresc trebuitor. Ar fi fost vorba, în total, de câteva zeci de mii de români – cifră însă anevoie de stabilit, întrucât celor evocaţi li s-ar fi alăturat numeroşi fugari şi militarii dezertori ca efect al propagandei şi al dezordinii provocate de fenomenul disolutiv din armata rusă. Mai mult, în Rusia ar fi existat circa o sută de mii de prizonieri de război – români ardeleni şi bucovineni, foşti ostaşi ai armatei austro-ungare, între ei cu cei din lagărul de la Darniţa, lângă Kiev, şi tuturor e de prezumat că li se adaugă, tot imprecizabil ca cifră şi ca motiv al alăturării, românii basarabeni şi cei localnici din Transnistria. Încât o veritabilă comunitate românească pare să fi luat naştere în spaţiul acesta şi să fi vieţuit mai mult ori mai puţin mulţumită de sine până când, după Marele Octombrie, bolşevicii au început vânătoarea, printre români, de burghezi şi de duşmani ai revoluţiei. O comunitate care, indiferent de preocupări şi de poziţie politică şi chiar de absenţa acesteia printre membrii ei, participă volens-nolens la interpretarea partiturii Petrogradului şi a bolşevismului în ascensiune.
Ceea ce este cu deosebire interesant e că la Odesa apare acum gazeta Lupta, scoasă de socialiştii aflaţi în radicalizare şi poate că şi ca reacţie la România Mare a prizonierilor naţionalişti şi unionişti de la Darniţa. Tutelată de Cristian Racovski şi condusă efectiv de M. Gheorghiu-Bujor, nu se poate ca ea, prin preluarea denumirii de la ziarul nonconformistului, republicanului şi antimonarhistului G. Panu, să nu fi vrut să insinueze că Lupta bolşevică a Comitetului de Acţiune Social-Democrat de la Odesa şi, printr-o extrapolare lesne de obţinut, a românilor trăitori în 1917 acolo, ar continua o tradiţie democratică şi revoluţionară românească. În orice caz, primul număr al Socialismului, apărut la Bucureşti în 14 noiembrie 1918 sub denumirea Trăiască Socialismul, are subtitlul „Lupta”, Organ al Partidului Socialist.
AUREL BUZINCU
Comentarii