În primăvara lui 1917, revenit în ţară din exil – cu dovedit sprijin german, inclusiv financiar, nemţii sperând ca astfel să slăbească, prin bulversare internă, puterea Rusiei –, Lenin lansează în cunoscutele lui Teze din aprilie elementele de program politic bolşevic menite să-i aducă susţinerea populară şi să o saboteze pe cea a guvernul provizoriu condus de Al. Kerenski.
Era vorba, în principal, de oprirea războiului, de asigurarea hranei cât de cât suficiente pentru popor şi de confiscarea moşiilor – totul pe fundalul ideologic al luptei de clasă, cu implicaţii în consecinţă. Acestea vor da în scurt timp sloganul Mir, Hleb, Zemlia (Pace, Pâine, Pământ) – cu rol decisv în victoria loviturii de stat din octombrie (Marea Revoluţie…) şi aducând Decretul asupra Păcii, cu pacea fără anexări şi despăgubiri prin Tratatul la Brest-Litovsk, condamnarea războiului ca imperialist şi ieşirea Rusiei din conflagraţie, Decretul asupra pământului, cu trecerea moşiilor în proprietatea statului, drept de folosinţă pentru ţărani, interzicerea arendării şi a muncii salariate în agricultură (urmate curând de colectivizare!), precum şi, în chestiunea pâinii, ceea ce s-a numit Dictatura Alimentară, apoi Comunismul de război, cu sistemul cotelor şi al rechiziţiei. Mai toate puse în aplicare dezorganizat, violent şi cu derogări, cu abateri de la doctrină care aveau să se cheme îmbogăţiri ale teoriei, cu paşi înainte şi paşi înapoi – ceea ce i-ar fi reproşat lui Lenin, stând făţă în faţă în 1920, Gh. Cristescu, precum urma să se laude acesta mai târziu, ca să-şi motiveze, chipurile, dezacordul în anumite privinţe şi să obţină, în favoarea situaţiei din România şi a socialiştilor români, acceptarea ideii de care se va face mult caz în viitor, anume că practica, particularităţile, condiţiile specifice impun ca problemele asemănătoare să fie tratate diferit de la o ţară la alta. Şi ar fi aici preambulul dâmboviţean al chinezescului de peste ani din metaforicul şi poeticul Să înflorească o mie de flori – asta însă numai dacă lucrul s-ar putea proba ca adevărat şi că nu e doar o invenţie arogantă a Plăpumarului care, în fapt, deşi neîndoielnic dedicat crezului, a fost tot timpul, până la instalarea democraţiei populare în România, un mic burghez inventiv, îndrăzneţ, descurcăreţ, mizând cu abilitate pe vorba cu dichis şi pe relaţiile astfel create. Mai ales că semnele cedării, ale subordonării şi ale angajării totale faţă de Comintern la naşterea PCdR rămân indubitabile, iar lipsa de consideraţie a lui Cristescu pentru conducătorii următori ai Partidului, inclusiv în ce-l priveşte pe Gheorghiu-Dej, dar şi pe Stalin, se explică uşor şi fără a se aduce în discuţie aspectele raportării acestora la doctrină – domeniu în care, de altfel, primul şef de partid al bolşevicilor români nu avea cum să strălucească şi tovarăşii cu deschidere reală în materie au văzut asta şi au spus-o.
La Odesa, în aceste condiţii, sub oblăduirea bizarului şi amestecatului ideologic organism revoluţionar Rumcerod – asupra căruia Cristian Racovski capătă repede o influenţă mare, ca şi asupra Comitetul de Acţiune Social-Democrat Român constituit aici – se lucrează intens, cu participarea nemijlocită a lui G.M. Bujor şi a altora, contra guvernului şi statului român. Scopul: atragerea românilor militari şi civili la susţinerea revoluţiei, organizarea de sfaturi (soviete), răsturnarea ţarismului român, alungarea oligarhiei şi proclamarea republicii. Cu atare ţintă, zeci de mii de manifeste, proclamaţii şi ziare sunt tipărite şi împrăştiate printre românii de pe o parte şi de alta a Prutului. Dezertorii bolşevizaţi din armata rusă, tot mai numeroşi, participă şi ei în fel şi chip, fie şi doar desconsiderând şi încălcând ordinea şi destabilizând-o prin acte huliganice, la acţiunile antiromâneşti. Ei sunt convinşi – şi se comportă în consecinţă – că statul român este unul oligarhic, duşmănos cu poporul propriu şi mai ales cu revoluţia (care nu e doar rusă, ci universală, un fel de sfârşitul lumii pentru cei răi de peste tot– bogaţii, exploatatorii, stăpânii) şi, drept urmare, el, conducătorii şi susţinătorii lui trebuie loviţi cu ură pe orice cale, până la nimicire.
Aşa, Racovski şi Bujor, aflaţi în detenţie, sunt eliberaţi – ca duşmani ai oligarhiei şi conducători ai mulţimii revoluţionare – şi ajutaţi de soldaţii ruşi din Iaşi să treacă în teritoriul rusesc. Prin pierderea, apoi, de către ofiţeri a controlului asupra cartierul general al trupelor ruse de la Socola riscurile pentru asaltatul stat român cresc mult, încât I.C. Brătianu se consideră îndreptăţit să spună că Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care, fără aprovizionare, constituie ea însăşi o operă devastatoare şi să dispună în decembrie 1917, când nu se mai întrevede nicio cale de întoarcere şi într-un efort el însuşi riscant, intervenţia militară românească pentru dezarmarea trupelor din tabăra rusească şi expedierea lor în vrac dincolo de graniţă. Armata română are acum şi alte confruntări, inclusiv violente, cu trupele ruseşti dezorganizate. La Moineşti, Mihăileni, Galaţi, Paşcani şi în alte locuri, ordinul sub care ea acţionează, necesar pentru apărarea instituţiei statale şi a populaţiei, este acela de a-şi obliga fostul camarad de front să accepte dezarmarea şi retragerea peste Prut. Capac lucrurilor, cu urmări până azi, va pune însă intervenţia militară românească în Basarabia la solicitarea Sfatului Ţării din Chişinău şi consimţită de aliaţii din Antanta, menită, iniţial, aceluiaşi scop cu al acţiunilor militare de dincoace de Prut: apărarea în faţa anarhiei, jafurilor, distrugerilor şi înstăpânirii bolşevice. Iar cu acestea şi cu cele care urmează, încă o dată după 1877-1878 şi cum ulterior se va mai face, marele aliat de la Răsărit arată că, de fapt, total opus susţinerilor PCdR şi propagandei care va deveni oficială, de stat, după 1944, pe el nu e de contat altfel decât acceptându-i-se nu doar interesele expansioniste perpetuu vii şi active, ci şi, într-o exprimare îmblânzită, ciudăţeniile şi capriciile puţin europene, între care purtarea de ocupant şi profund anarhică, adesea de-a dreptul huliganică, a trupelor lui, precum şi actele frecvente de deposedarea cu japca a tovarăşului de arme, până la despuiere şi de orice nivel.
Un Comitet Revoluţionar Social-Democrat Român ca cel de la Odesa, cu secţii şi în alte locuri, se va înfiinţa şi la Petrograd după instalarea autorităţilor bolşevice, iar materialele lui de propagandă, de multe ori aceleaşi cu cele de la Odesa, favorabile regimului nou din Rusia, cheamă la luptă, conform cu ideea exportului de revoluţie, pentru Republica română a sovietelor muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor. De partea altei idei a lui Lenin, anume că războiul imperialist trebuie transformat, violent dacă e cazul, în război revoluţionar, ele vorbesc mincinos, dezinformând interesat, încurajând revolta, despre batalioane revoluţionare române, ca şi despre înfiinţarea unei armate revoluţionare româneşti. Aceasta, între altele, trebuie să ajute la constituirea sovietelor româneşti – întrucât în ianuarie 1918, Racovski şi Bujor anunţau că revoluţia a ajuns la graniţele României. Ceea ce se va întâmpla întocmai, doar că ceva mai târziu, în anii următorului război mondial.
Toate cele de acum ale socialismului bolşevic din spaţiul românesc, gălăgioase şi făcându-se cu ştiinţă auzite în masse, nu duc deocamdată la cine ştie ce izbânzi reale. Cel mai probabil e aşa graţie mentalităţii populare infuzate profund de sentimentul naţional, cel îndelung frustrat, popularităţii idealului unificator, dar şi reţinerii, tot populare, faţă de marele vecin de la Răsărit, precum şi, fără doar şi poate, loialităţii armatei faţă de Tron – aceasta întărită în urma oportunei intervenţii regale fidelizatoare prin promisiunea de reforme pentru popor într-o vreme în care în lume, poate că şi în contextul revoluţiei ruse, tocmai intră definitiv în atenţia politicului şi chiar în politicul însuşi, dovedit benefic acolo unde faptul se petrece, forţa maselor. Factorilor bolşevizanţi de la această dată, însă, li se vor adăuga în timp, continuu, alte şi alte elemente favorizante, în acelaşi chip ori nu, dar, direct şi indirect, din aceeaşi sursă, precum şi, neprielnice democraţiei veritabile, chiar dacă provocate, acte guvernamentale cel puţin pripite dacă nu neconforme de-a dreptul cu spiritul veacu-lui – şi toate vor participa la cimentarea pas cu pas, până chiar în părţi ale poporului care devin disponibile în acest sens, a tentaţiei şi a condiţiilor favorabile alternativei bolşevice.
La data în discuţie, lumea comunităţii româneşti din sudul Rusiei, cu gazeta Lupta, cu manifestele şi Comitetul Revoluţionar Social-Democrat Român – Comitetul de Acţiune Social-Democrat Român, Centrul Revoluţionar Româna de la Odesa şi Comitetul Militar Revoluţionar Român etc. –, cu Racovki, G.M. Bujor şi alţii cu nume, dar şi cu popor de mii de nemulţumiţi şi de nedreptăţiţi ai soartei pe drept şi pe nedrept, adevăraţi şi neadevăraţi, posesori de convingeri, dar şi numai de planuri şi de ambiţii personale, alcătuiesc nu doar filiera pe care vine în Regat, într-o acţiune propagandistică complexă, bogată în căi, mijloace şi efecte şi viu întreţinută, adevărat export de revoluţie, bagajul exploziv al ideilor şi programului bolşevic de la Petrograd şi din Moscova, ci şi, cu mult mai mult decât atât, o pepinieră românească a acestora. Adevărat că şi însoţită de erbicidul natural aferent. Dar acesta, deşi ieşit dintr-o mare şi îndreptăţită spaimă, nu e activ în regimul aceleiaşi încăpăţânate vivacităţi şi constanţe de creştere cu ale vegetaţiei ipocrite şi mincinoase care, ameninţând să inunde lumea, devine de pe acum limpede că s-ar cere măcar ţinută în frâu dacă nu extirpată de-a binelea – abil, răbdător, eficient însă.
Ca fapt de natură să releve drumul de început al influenţelor dinspre Odesa şi Petrograd spre Bucureşti, gazeta Socialismul are la apariţie, când e doar o filă cu două manifeste, subtitlul „Lupta”, Organ al Partidului Socialist şi va prelua în paginile ei nu doar idei, ci şi formulări din Lupta de la Odesa şi din manifestele de acolo. Mai mult, culegerile târzii de documente despre lupta clasei muncitoare vor conţine frânturi de texte propagandistice convenabile Partidului din manifestele de la Odesa şi nu numai.
AUREL BUZINCU
Comentarii