Într-o schiţare de antecedenţe care să înlesnească înţelegerea lucrurilor ar fi de evocat mai întâi diagnosticul optimist pe care Mişcarea, ziarul liberalilor aflaţi la guvernare îl dă situaţiei momentului în ediţia lui din 7 iulie 1917 .
Ar fi vorba, cum spune titlul articolului în cauză, despre Începutul sfârşitului. Asta întrucât: Pe toate fronturile austro-germanii au pierdut orice iniţiativă şi, îngrămădindu-şi ultimele rezerve, ei nu mai pot rezista atacurilor impetuoase ale aliaţilor. Semeţia teutonă îşi trăieşte astfel ultimele clipe. Argumentele – în condiţiile în care Regatul României nu stă deloc bine (Ziarul naţional-liberal cotidian apare la Iaşi) şi e mare nevoie, înainte de orice, de speranţă – vin dinspre constatarea a două fapte hotărâtoare: mai întâi, intervenţia Americii cu imensele şi multiplele ei contribuţiuni, apoi – şi mai important pentru România mică de tot de la această dată –, eşecul propagandei pacifiste în Rusia. Explicit: Marea ofensivă a armatelor ruseşti odată cu răsturnarea cabinetului lui Bethman Holw (n.n. – A.B.: cancelarul german Theobald von Bethmann Hollweg) a risipit ultimile speranţe ale rezistenţei teutone. Dedesubtul acestei corelaţionări ciudate la prima vedere: propagandă pacifistă, cu abandonarea frontului şi a războiului, fac în Rusia maximaliştii (bolşevicii), care sunt suspectaţi de complicitate cu nemţii.
Este însă vorba despre un cu totul alt început al sfârşitului decât acela pe care îl preconizează meticulos şi insistent la Petrograd, la Moscova şi în alte locuri şi pe care contează, în şi mai mare optimism, un duşman cert al tuturor oligarhilor, aflat acum în curs de organizare şi poate că de aceea neluat destul în seamă în evaluarea situaţiei: este cel reprezentat de loialii radicali ai pragmaticului şi populistului Ilici Lenin – mai mult anarhişti deocamdată decât altceva, desemnaţi la ei acasă ca maximalişti chiar dacă sunt de ţinut încă oarecum la colţ, dar asta nu pentru multă vreme. În realitate, emanaţii moderaţi ai revoluţiei ruse din februarie reuşesc să impună, graţie opţiunii pentru ceea ce s-a numit puterea dublă (a unor foşti, recrutaţi din zona social-democraţilor, a militarilor şi a vechii birocraţii, cu cea a sovietelor în constituire), oricât de fermă şi de viabilă în aparenţă, doar o guvernare de tranziţie.
Ceea ce vede Mişcarea (ori numai înfăţişează, pentru menajare şi întărire morală a cititorului ei) pare să fie mersul istoric privit de la firul ierbii – mersul însuşi avându-şi mai întotdeauna, în expresia lui imediată şi tot aşa percepută, discontinuităţile lui apte de ascundere a cursului general ori măcar a unora dintre componentele acestuia. În orice caz, în imaginea de acum a lucrurilor, apele nu se separă unele de altele în claritatea în care asta se va întâmpla definitiv destul de curând.
Strânsoarea condiţiei româneşti îşi va fi având, pe de altă parte, efectele ei curioase. Probabil că aşa liberalii ajung să laude o cultură rusească de nivel popular în înţeles modern: Mişcarea puternică de revendicări sociale, oricât de exagerată de altfel era ea, dovedeşte că există o incubaţie intelectuală, o atmosferă de studii şi de lecturi făcute de mulţime. Şi mai mult, să laude Rusia revoluţionară – adevărat că, poate, în virtutea propriei condiţii politice iniţiale de roşii, poate conjunctural interesaţi şi aproape sigur că având în vedere o revoluţiu-ne rusă încă destul de confuză. Oricum, spune Mişcarea: Rusia revoluţionară, spre gloria ei, nu a aşteptat să fie atacată şi s-a hotărât de la sine să verse cel mai preţios sânge pentru apărarea unui principiu, pentru consolidarea unui viitor ameninţat. De aceea lumea civilizată îşi îndreaptă privirile pline de admiraţie spre frontul glorios al Rusiei revoluţionare, spre simbolul lui inspirator care e ministrul Kerensky şi spre purtătorul de steag care e generalul Brussiloff. Primul, un moderat, adversar al lui Lenin, iar generalul Brusilov, aristocrat şi monarhist. Dar – mai spune ziarul: Salutul şi urarea de victorie deplină ale tuturor popoarelor care luptă pentru libertate întovărăşesc entuziaste paşii armatelor ruseşti care înscriu în cartea lor de aur pagina cea mai strălucită – fiindcă e datorată celei mai nobile conştiinţe a datoriei. Şi e drept că frământările interne ruseşti le sunt încă nefavorabile maximaliştilor, care sunt ţinuţi în frâu de guvernul provizoriu cu ajutorul cazacilor şi al blindatelor, iar Lenin pare chiar să stea ascuns ori fugar o vreme. Plehanov însă, marele dascăl al socialismului rus, insistă că nu este război care să nu aibă pacea drept scop şi vorbeşte într-un articol despre pace fără anexiuni. Însă: Situaţia militară în Rusia se restabileşte în urma clarificării situaţiei politice prin decretarea guvernului provizor ca guvern al salvării revoluţiei, căruia i se încredinţează puteri dictatoriale. Guvernul îşi impune voia şi se poate afla că: Armata rusă de pe frontul român s-a recules. Ştie că alături de noi începe lupta cea mare de dezrobire comună. O salutam cu un sentiment de călduroasă şi frăţească simpatie acuma când fiecare clipă apleacă balanţa destinului. De altfel, la sfârşitul lui aprilie, primul ministru însoţit de generalul Constantin Prezan făcuse o vizită la Petrograd şi, spune Evenimentul, a rămas adânc impresionat de ferma hotărâre a tuturor cercurilor diriguitoare ale Rusiei de a duce războiul în modul cel mai energic şi până la desăvârşita victorie.
Mai detaşaţi poate şi neiubitori de ruşi în nicio ipostază a acestora, conservatorii lui Take Ionescu, cei nerămaşi în Bucureştiul ocupat de nemţi şi aflaţi la guvernare şi ei, se întreabă într-un număr din iunie al Evenimentului lor scos tot la Iaşi despre scopurile războiului. În privinţa a ceea ce urmăreşte ţara noastră, România, în ducerea războiului: Evident că împlinirea idealului naţional, întregirea neamului într-o Românie mare şi puternică, realizarea visului nostru secular e scopul nostru in acest război. La aceeaşi întrebare, în ce-i priveşte pe ruşi, răspunsul este însă mai curând exprimarea unei nedumeriri: Când a intrat în război, desigur că Rusia şi poporul rus au avut o ţintă, un scop. De veacuri de când Rusia, prin oamenii săi mari, urmăreşte un vis măreţ, de a da libertate popoarelor slave şi de a-şi întări puterea ei de ţară mare şi puternică prin deschiderea unui drum mai liber către Oceane. Acum, în urmă, de când revoluţia e fapt împlinit în Rusia, se aud glasurile unor oameni mici care strigă „pace fără anexiune”. Acest strigăt al câtorva ne-ar face să credem că Rusia azi nu mai are nici un scop pentru care să ducă războiul. Să fie oare adevărat că în Rusia a avut loc o aşa evoluţie în ideea scopului războiului, încât cei de azi să nu mai aibă drept scop decât „pace fără anexiune”? Şi se încearcă şi un răspuns – deloc de neluat în seamă până azi: Rusia e o ţară mare prin teritoriu şi populaţiune. Ea râvneşte şi e datoare să râvnească la o situaţiune echivalentă în rândul celorlalte puteri mondiale.
În România ocupată, se scrie în Mişcarea liberală, vandalismul german nu cunoaşte nici o limită şi nu cedează în faţa niciunei ticăloşii – şi tonul este ciudat de apropiat celui inspirat de sovietici manifestelor scoase de comuniştii români în anii fascizării şi ai următorului război mondial. Deasupra Bucureştiului, dintr-un avion francez pilotat de un ofiţer român voluntar în armata Franţei, se aruncă o proclamaţiune care îi asigură pe locuitorii Capitalei că: Se apropie sfârşitul nenorocirilor care au căzut asupra voastră. Am oprit duşmanul pe pământul moldovenesc bine întărit şi păzit de trupele noastre (…). Să ştiţi că Rusia, după răsturnarea vechiului regim şi respingerea viclenelor propuneri de pace din partea duşmanului, reîncepe lupta cu mai multă ardoare… Iar la Paris, politicianul socialist francez Albert Thomas face cunoscute următoarele: Am vizitat frontul român, am putut să admir mai multe divizii într-o stare excelentă. Armata română cu totul reorganizată şi plină de entuziasm aşteaptă ca Rusia să-i dea semnalul spre a porni: atunci va face minuni. Fapt cunoscut, con-cetăţeanul lui, generalul Henri Mathias Berthelot, lucra aici, cu numeroasa lui echipă şi cu tehnica militară modernă asigurată de statul francez, de circa un an de zile. Încât urmează momentul româno-rus Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz.
Puţin anterior însă, în acelaşi iulie 1917, aceeaşi gazetă liberală publica pe prima ei pagină, fără comentarii, o comunicare de natură să arate că situaţia era în curs accelerat de complicare: Împărţindu-se în oraş manifeste cu caracter subversiv şi sub firma partidului social-democrat din România, o secţiune din Iaşi a acestui partid ne trimite spre publicare o comunicare din care reţinem următoarele: „În interesul adevărului, vă rog să binevoiţi a lua cunoştinţă că manifestele răspândite în zilele din urmă în Iaşi sub titulatura «Partidul Social-democrat din România» nu emană de la secţiunea din Iaşi a partidului şi după concluziunile lor, nu cadrează nici cu tactica trecută, nici cu cea de acum a social-democraţiei române.
E semn că în sudul Rusiei revoluţionare, la Odesa mai ales, socialiştii lui Racovski şi ai lui M.G. Bujor sunt în acţiune – în timp ce, pe de altă parte, armata rusă intră pe front în dezintegrare. Un manifest din iunie provenit de acolo vorbea despre declanşarea revoluţiei în România, răsturnarea ţarismului român preluarea puterii de către socialiştii maximalişti ai lui Lenin. Ar fi existat chiar o misiune de arestare a Regelui Ferdinand – în condiţiile în care, în vecini, Ferdinand al Bulgariei şi Constantin al Greciei au mari probleme.
Doar că Ferdinand al României, căruia avea să i se spună pe drept cuvânt Întregitorul, fusese nu doar temerar, ci şi mai pragmatic – şi la timpul potrivit aşa – decât Lenin. Printr-un înalt ordin de zi din 22 aprilie, de Sf. Gheorghe, hramul oştilor, îşi anunţase poporul că urmând pilda lui Ştefan-Vodă cel blând şi milostiv, întăresc încă o dată făgăduinţa Mea de Rege că (…), după izbânda pe care o aşteptăm, se va realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru şi, prin vot obştesc, veţi lua o parte activă în alcătuirea unei Românii nouă şi mai mari pe care o vom fi înfăptuit-o împreună…
Încât miracolul avea să se producă. Şi s-a lansat cu el şi lecţia, rămasă însă neînvăţată, adevărat că regală, despre cu poporul şi pentru popor.
AUREL BUZINCU
Comentarii