Am primit sfaturi şi îndemnuri menite a mă face mai eficient în oferirea de servicii gratuite. Din partea beneficiarilor acestor servicii, evident! M-a amuzat tonul didactic, evidenţierea câştigurilor nemateriale(?!) pe care le voi obţine în opinia sfătuitorilor şi, mai ales, convingerea lor fermă că „m-a făcut din vorbe”. Şi pentru că m-am veselit (în spiritul rubricii) am acceptat fără comentarii poziţia „naivului fără leac” şi nu au avut nicio replică. Nu înseamnă că am urmat „indicaţiile preţioase” întocmai! Această experienţă personală m-a inspirat pentru articolul de faţă.
Se întâmplă frecvent românilor să se întâlnească cu amici „orientaţi”, care să-i sfătuiască ce să facă, cum să facă şi când să facă. Evident, este în folosul lor, iar pe „cel cu munca” îl conving că va câştiga „experienţă”, recunoaştere socială de „bun meseriaş” şi „veşnică recunoştinţă”. Cam atât! Să fie aceşti „orientaţi”, buni de gură şi convingători, urmaşii celor care ne mobilizau la „muncă patriotică obligatorie” din timpul liceului sau al facultăţii? Sau, întorcându-ne în perioada premodernă, a celor care organizau „claca”? Nu ştiu, dar, în esenţă, efectul este acelaşi, cu deosebirea că acum suntem convinşi, nu obligaţi. Dar la fel de „influenţabili”!
Munca fără bani se sfârşeşte rău, în general. Şi nu mă refer doar la perioada „socialismului biruitor”, când proiecte majore (Canalul Dunăre – Marea Neagră, Transfăgărăşan etc.) au fost făcute de cei „sub arme”, care acţionau la ordin, iar adunarea recoltelor şi reciclarea sticlelor şi hârtiei era sarcină obligatorie pentru elevi şi studenţi. Peste tot se lucra gratuit, inclusiv duminica, dar cu rezultate negative. Cei „fără răsplată” pentru activitate, lucrează în bătaie de joc, fură (cred că aşa îşi răsplătesc efortul singuri!), calitatea produselor sau serviciilor este slabă, iar chiulul este generalizat după sloganul „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Din păcate, această atitudine faţă de muncă s-a „transferat” destul de mult şi în sistemul privat (doar în România, „afară” concetăţenii sunt OK!) şi va mai trece mult timp până la „integrarea europeană” şi pe acest plan. În această atitudine faţă de muncă, putem spune că avem CLAR o „grea moştenire”!
Prestarea de activităţi (ca şi donaţiile) în scopuri umanitare este foarte binevenită, reprezintă o dovadă de empatie şi asigură un sprijin consistent celor afectaţi de inundaţii, cutremure, război sau foamete. Şi românii, în bună parte, s-au dovedit cetăţeni empatici în momentele grele, atât pentru concetăţeni, cât şi pentru străini (refugiaţii din Ucraina sunt un exemplu). Din păcate, un sistem organizat la nivelul „societăţii civile” (ONG-urile, atât de discutate) pentru intervenţie rapidă în zonele afectate sau pentru persoanele cu necesităţi excepţionale (operaţii copii, sprijinit „olimpici” sau promovat artişti, spre exemplu), nu este în România, decât în mică măsură. Câtă nevoie este de persoane cu „iniţiativă” în această direcţie!
Deosebirea faţă de activitatea patriotică-obligatorie (de care NU-MI amintesc cu plăcere) şi sprijinul umanitar prin muncă este radicală şi rezidă în faptul că, aceasta din urmă, NU este impusă! Se consideră, şi sunt total de acord, că empatia şi donaţiile, indiferent de formă, sunt indice al civilizaţiei.
DAN STRUTINSCHI
PS: Freud: „Cu cât o persoană pare mai excelentă la exterior, cu atât are mai mulţi monştri la interior”. Cei cu empatie mare „nu par excelenţi”, sunt!
Comentarii