Romanul Un suflet zbuciumat, apărut în 2025, la prestigioasa editură din Iaşi, Timpul, pare a răspunde la întrebarea: „Cum şi-a amintit Mircea Aanei ce a trăit până acum?! ”
Senior al scrisului bucovinean, titlu dobândit în 2021, din partea Centrului Cultural „Bucovina” Suceava, Mircea Aanei este un scriitor consacrat în spaţiul nostru literar, cunoscut, deopotrivă, pentru creaţiile sale din domeniul poeziei şi prozei. După patru volume de versuri foarte bine primite de critica literară, autorul a optat pentru proza de tip memorialistic, domeniul în care s-a dovedit prodigios, publicând mai multe romane, de la cel din 2008, intitulat Potecile primăverii, la Floare de noiembrie (2011), Unde-i tinereţea mea? (2014), Paharul singurătăţii (2017), Ultima scrisoare (2020), Mama fetiţei din flori (2022), la care se adaugă romanul de faţă care a avut deja de o primă lansare, la 14 octombrie 2025, la Putna. Meleag cu atât de mare rezonanţă spirituală pentru ţara noastră, Putna l-a adoptat pe dolheşteanul Mircea Aanei, cel care şi-a înzidit fiinţa la Şcoala Gimnazială Putna unde a fost – întreaga viaţă activă – strălucit profesor de limba şi literatura română şi director cu prestigiu, recunoscut prin competenţă şi vocaţie pedagogică, deprinse de la magiştrii săi, din galeria cărora îi voi numi doar pe neuitaţii Valeriu Sandovici, Mioara Gafencu şi Mihail Iordache. De altfel, doamna Gafencu, autoarea primelor cronici literare pe marginea creaţiei fostului elev cu care se mândrea, cred că îl veghează de Sus şi sufletul ei se bucură că lansarea are loc sub cupola Colegiului Naţional „Nicu Gane” unde reverberează şi azi lumina iluştrilor profesori1.
În încercarea de a-şi descifra existenţa, de a face o radiografie cât mai exactă a destinului propriu cu viaţa-i „ca o pradă”, prozatorul optează pentru inedita formulă compoziţională a alternanţei realităţii cu ficţiunea, scriind un roman memorialistic, specie literară hibridă care îmbină ficţiunea cu nonficţiunea, lucrare bazată pe rememorarea unor evenimente trăite sau la care autorul a fost martor. Deşi discursul epic nu este narat la persoana I (cum este convenţia romanului memorialistic), prin utilizarea tehnicii flash-back, accentul cade pe autenticitate, prin reconstituirea subiectivă, unilaterală a trecutului protagonistului, servind atât ca document istoric, cât şi ca operă literară, întrucât faptele sunt narate prin prisma celui care îşi aminteşte.
Claustrat în spaţiul domestic, văduv, bolnav incurabil, căutând salvarea din captivitatea senectuţii, inginerul Corneliu Baltaru, personajul central al cărţii, împrumută vocea sa naratorului obiectiv pentru ca, prin actul povestirii, să se activeze funcţia catharctică a literaturii: „Întoarcerea spre trecut însemna pentru el depănarea unor amintiri mai degrabă amare […] s-a hotărât să le aştearnă pe hârtie, în speranţa că se va descărca sufleteşte şi va dobândi un strop de linişte şi seninătate în zilele pe care le mai avea de trăit” (p.130-131).
Pretextul recursului la memorie al personajului central devine o excelentă strategie narativă pentru autorul aflat el însuşi la vârsta retragerii din viaţa activă. Ca în multe alte cazuri literare celebre – să ne gândim doar la romanul Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda sau la cartea lui Matei Călinescu Un alt fel de roman. Ieşirea din timp – scrisul dobândeşte, şi în cartea de faţă, rol terapeutic, devenind aliat credincios al protagonistului. Discursul epic la persoana a III-a, cu intenţia de a conferi obiectivitate materialului faptic, se constituie într-o mărturisită încercare de rememorare-despovărare de şirul lung al încercărilor şi dezamăgirilor unei vieţi tumultuoase, marcate de violenţă şi traume multiple, toate proiectate pe scena mai largă a regimului comunist în care se ţese lumea romanului.
Cartea ni se prezintă a fi drept cronica unei vieţi trăite intens, dar şi o a saga de familie care se întinde pe mai multe generaţii, memoria individuală a protagonistului suprapunându-se pe memoria comunităţii din care personajul decupează scene de viaţă autentică din familie, de la şcoală, de la serviciu, fixate prin chipurile părinţilor, fraţilor, colegilor şi iubitelor, toate fiind efigii ale unui timp cristalizat în memoria personajului şi plasate într-un spaţiu geografic real, cititorul fiind încântat să recunoască locuri, instituţii şi situaţii familiare din Dolheşti, Fălticeni, Iaşi etc.
Dialogurile, portretele, descrierile au ca miză principală „adevărul” interior şi exterior pe care autorul îşi propune să îl restituie dintr-o datorie morală pe care şi-o asumă deschis. Astfel, graniţa dintre istorie, confesiune, monolog interior şi ficţiune este adesea estompată, autorul reuşind să analizeze, să recupereze şi să restituie adevărurile lumii în care s-a născut, s-a format şi a trăit, purtând cu sine moştenirea morală a înaintaşilor, ceea ce conferă cărţii cu un titlu atât de sugestiv statut de scriere memorialistică şi de document de epocă. Autorul caută să problematizeze, să portretizeze, să documenteze destinul personajului său principal în care se oglindeşte propria psihologie, propria experienţă de cunoaştere şi un modus vivendi specific omului ivit în lumea satului care îşi face din educaţie un ideal. Cititorul are surpriza să constate că fiecare secvenţă din carte ori etapă din devenirea personajului principal dobândeşte valoare reprezentativă pentru epoca şi mediul în care autorul însuşi a trăit, dând seamă de propriile lui experienţe acumulate în lumea în care face o incursiune retrospectivă.
Dincolo de contextul social, de condiţia precară a unui tânăr fiu de ţăran plecat la şcoală cu moştenirea lumii satului tradiţional „la purtător”, paginile cărţii restituie trăirile cele mai adânci, de la sfiala şi tandreţea primei iubiri, la traumele şi temerile purtate cu sine într-o lume în care Securitatea veghea până şi gândurile cele mai tăinuite ale omului. Deşi autorul n-o spune nicăieri explicit, detaliile cele mai fine ale vieţii de familie la bloc, într-un apartament înghesuit, cenuşiu şi suprapopulat sunt mai mult decât sugestive pentru cei cunoscători. De aceea, citind cartea, m-am întrebat, cum se va fi întrebat şi autorul, care mai sunt şansele pe care le va mai avea în viitor lectura unor cărţi de memorii, în ochii unor generaţii din ce în ce mai puţin interesate de trecut, câtă vreme, chiar sub ochii noştri, adevărul recent este modificat, reinterpretat, utilizat pentru a manipula opinia publică grăbită să ia totul pe nemestecate.
Spovedania acestui personaj-memorie devine captivantă cu fiecare etapă a vieţii rememorate, prin tonul critic, pe alocuri, autocritic al vocii personajului care îşi trădează, fără ocolişuri, seducţia pentru ordinea socială în care a deschis ochii, pentru ca, pe parcursul maturizării, să observe maniera în care regimul comunist a pus în practică doctrina menită să limiteze libertatea individului, pervertindu-i valorile. Cel mai evident efect al orânduirii comuniste asupra mentalului colectiv îl reprezintă alterarea până la anulare a vechilor legi scrise şi nescrise privitoare la marile taine cum sunt cununia şi obiceiurile de înmormântare, legătura de sânge dintre părinţi şi copii, ori dintre fraţi.
Atuurile cărţii provin atât din descrierile foarte valoroase ale mediilor prin care trece protagonistul, dar şi din ciocnirile dureroase dintre mentalitatea rurală sănătoasă, milenară şi tăvălugul comunist cu anxietatea şi spaima, sărăcia şi lipsurile duse la limita suportabilităţii din acel timp bulversat pe care l-am traversat toţi cei trăitori atunci, acel timp hain pentru care nostalgia pare mai mult decât un păcat. Estul postbelic ni se înfăţişează cu toate marile fisuri morale şi cu trena micilor acte de corupţie menite atunci supravieţuirii, dar rămase adânc impregnate în mentalul lumii de azi.
Cartea se citeşte foarte uşor, fiind scrisă fluent, cu talent, într-un limbaj accesibil, semn al unui atent şi îndelungat proces de decantare şi sublimare a materialului epic în laboratorul de creaţie al autorului care şi-a configurat deja un stil propriu, purtând amprenta lirismului.
Romanul Un suflet zbuciumat este un Bildungsroman, o carte a formării în care autorul împrumută personajului carne din carnea lui, îi atribuie gândurile şi sentimentele sale, propria scară de valori, culminând cu acel cod moral milenar specific omului de soi bun pe care îl ştim întruchipat în literatură de personajul Harap-Alb al lui Ion Creangă.
Acest prototip moral se configurează şi din volutele memoriei lui Mircea Aanei.
Eleonora Bulboacă
1 Prezentare susţinută în Amfiteatrul colegiului, pe data de 14.06.2026, în cadrul Cenaclului „Nicolae Labiş”
Comentarii