Material de studiu relevant în mai orice privinţă, sursă de informaţii utile sau, pentru cenzură, ocazie de blocare a scurgerilor de informaţii neconvenabile, dar mai ales canal propagandistic excelent, cale de exercitare a influenţei ideologice, prin numeroasa masă soldăţească, asupra lumii de jos, a poporului, cel minţit şi ţinut în întuneric, din care provine de regulă prizonierul din această categorie militară – corespondenţa prizonierilor cu cei de acasă a interesat autoritatea sovietică în cel mai înalt grad şi la cel mai înalt nivel.
Faptul se confirmă în nenumărate feluri şi îl verifică din plin, la o adică, în România aflată sub ocupaţie efectivă, dar şi mai târziu, în România dominaţiei ideologice a Moscovei, concursul popular acordat activ, prin adeziune, sovietizării şi menţinerii acesteia şi mai cu seamă pasiv, prin tolerare în proporţie majoritară a instaurării regimului nou într-o lume, în fapt, eminamente rezervată şi conservatoare, având experienţa retragerii din istorie, nicicum lipsită de afinitate şi afect pentru spaţiul slav răsăritean, însă disociind ferm între slavism şi bolşevism şi pe urmă, mai curând prooccidentală în veacurile din urmă şi nutrind faţă de autoritatea internă – a regalităţii, în principal, la momentul istoric al schimbării, asociată ortodox valorilor credinţei creştine – preţuire şi respect manifestate în supunere. Discursul antimonarhic nepolitizat prin iniţiativă sau însuşire de partid a poziţiei unor voci mai curând rebele, ca şi, până la urmă, micile şi glorioasele insurecţii antisovietice şi anti-comuniste, asumat sinucigaşe ori de un optimism explicabil prin necunoaşterea suficientă a realităţii, nu arată altceva, ci confirmă regula care dă specificul diversităţii la scară socială amplă.
Satisfăcută cu deosebire prin corespondenţa prizonierilor, este o pasiune a bolşevismului şi o unealtă a lui eficientă, folosită deliberat, metodic şi cu ştiinţă, penetrarea ideologică a conştiinţelor şi luarea şi ţinerea lor, astfel, în captivitate, pornind de la nivelul individual şi mergând, încet şi meticulos, către ceea ce ar fi conştiinţa publică, spre generarea unui spirit de masă, pentru obţinerea controlului asupra unor mulţimi tot mai largi de oameni – care, devenind tutelaţi şi dependenţi de învăţătură, se descoperă înrudiţi şi, alcătuind comunităţi, identifică şi combat adversităţi şi adversari şi îşi amplifică singuri ataşamentul, angajamentul şi acţiunea sporind până oriunde şi până la orice anvergura valului de care, dincolo de un anume prag, nu mai pot să nu se lase cuprinşi.
Un document sovietic strict secret din septembrie 1947 arată asta. Ar putea părea târziu în raport cu războiul – dar nu este, după cum ar putea părea una minoră preocuparea în cauză pentru nivelul la care ea se manifestă – şi, din nou, nu este aşa. Ministrul sovietic al Internelor, generalul S.N. Kruglov, într-o notă informativă către I.V. Stalin, preşedintele Consiliului de Miniştri, V.M. Molotov, ministrul Afacerilor Străine al U.R.S.S., L.P. Beria, adjunctul preşedintelui Consiliului de Miniştri, şi A.A. Jdanov, secretar al C.C. al PC (b) unional aduce la cunoştinţă câte scrisori au expediat şi au primit prizonierii din lagărele sovietice în ultimele trei luni, despre ce anume scriu ei acasă (în majoritatea lor, despre speranţa întoarcerii cât mai curând în familie, despre condiţiile de detenţie, de odihnă, despre starea de sănătate şi despre comportamentul personalului din administraţiile de lagăr, cu idei de felul apelului pentru construirea unei Germanii noi, democrate – fireşte că după model sovietic) şi dă asigurări, scurt şi milităreşte, că, în continuare, scrisorile cu caracter negativ vor fi confiscate de către punctele de cenzură din lagăre. Asta probează că, putând sluji, la rigoare, şi afirmării unor bune aparenţe, autoritatea sovietică supremă poartă de grijă realizării unui flux cât mai amplu al corespondenţei prizonierilor cu patria lor şi abia în atare condiţii, secundar, ca circulaţia informaţiei neconvenabile să fie blocată (iar măsurile în acest sens sunt numeroase, sofisticate şi desigur că eficiente). Şi nu e nicicum vorba aici despre vreo bunăvoinţă sau mărinimie, sub al căror semn propaganda se străduieşte să aşeze mereu mai orice. Este vorba despre punerea la lucru a unui mare interes de putere statală în expansiune – mai cu seamă că, în ciuda muncii politice intense a secţiilor politice ale lagărelor şi în ciuda cenzurii minuţioase (care nu le este necunoscută prizonierilor), nevoia şi tentaţia de a comunica adevărul subzistă şi se manifestă printre cei aflaţi în detenţia sovietică. Încălcarea regulii nu e tolerată, dar nu se soldează decât în cazuri grave cu restricţionarea corespondenţei, ci cu măsuri în domeniul muncii politice (de reeducare) – menită, aceasta, să convertească la învăţătura cea dreaptă şi la bunele practici în versiune sovietică. Prizonierii trebuie să facă să ajungă în ţara lor, prin scrisori (economicos, dar şi precaut, ei trimit, de fapt, cărţi poştale şi primesc de acasă scrisori), cât mai multe mesaje – prefabricate propagandistic, conţinând numai lucruri pozitive despre Uniunea Sovietică –, după cum şi să primească din patrie corespondenţă stă în interesul sovietic. De precizat însă că românii nu se afirmă la acest capitol – explicabil, poate, prin puţinătatea ştiinţei de carte în categoria socială din care provin majoritar prizonierii. În intervalul de referinţă al notei informative a lui Krugov, din cinci milioane de cărţi poştale trimise, doar ceva peste 180 000 sunt ale prizonierilor români şi din 15,2 milioane de scrisori primite, doar aproape 550 de mii vin din România.
Legat de corespndenţă, apoi, constatarea deficienţelor atrage constant analize şi măsuri noi. Între acestea, spre exemplu, acum, în 1947 – 1948, când e tot mai aproape repatrierea celor din urmă eşaloane de prizonieri şi, conform cu interesul sovietic imediat, e de procedat astfel încât, pe lângă o temeinică reeducare, să fie cât mai luminoasă imaginea cu care prizonierii se întorc din detenţie, se preconizează îmbunătăţiri în mai multe privinţe (de aceeaşi natură care, frizând ridicolul, devoalează standardele de civilizaţie foarte coborâte ale lagărelor sovietice şi probabil că ale lumii sovietice în general) – asta tot, însă, în relaţie cu interesul imediat, numai pentru români, unguri şi austrieci: concentrare pe naţionalităţi în lagăre şi separare de germani, ameliorări în ce priveşte starea materială de viaţă, asistenţa sanitară, sporirea nivelului de asistenţă culturală şi, de asemenea, sigur, accelerarea activităţii politice prin organizarea absolvirii Şcolii antifasciste şi trimiterea absolvenţilor în lagărele unde se concentrează prizonierii de naţionalitatea respectivă, dar şi, nu în ultimul rând, măsuri privind intensificarea circulaţiei corespondenţei (spre a se vorbi celor de acasă despre aceste îmbunătăţiri).
Şi se conchide, pe bază de examinare a rezultatelor, că nu e destul: la începutul lui 1948, când după cifrele oficiale s-ar afla lagăre 80 000 de deţinuţi români şi 110 000 de unguri, se poate spune că, în mare, măsurile s-au reflectat pozitiv asupra stării moral-politice a prizonierilor. Totuşi, considerat primejdios, comportamentul prizonierilor de război români şi maghiari este apatic şi chiar pătruns de un sentiment de abandon. Cauza: problema termenelor privind repatrierea lor. Necunoaşterea termenelor îi copleşeşte pe prizonierii de război – iar situaţie este speculată de elementele reacţionare . E o cauză care acum se poate formula şi rosti fără riscuri, întrucât în discuţie sunt prizonierii din ţări ale lagărului socialist şi probabil că e văzută ca fiind mai importantă condiţia lor de vectori ai continuării sovietizării la revenirea în ţară decât aceea de mână de lucru în economia sovietică. Există însă şi certe semne pozitive: În privinţa vederilor politice, la majoritatea prizonierilor de război români şi maghiari a avut loc o amplă transformare. La mitinguri şi adunări, românii şi maghiarii reacţionează corect şi prompt… În plus: S-a schimbat profund şi viziunea prizonierilor de război despre U.R.S.S. Şi, bineînţeles: Toate acestea sunt confirmate atât de scrisorile trimise acasă, cât şi de cele spuse de către prizonierii de război aflaţi în lagăre – iar citate din scrisori se aduc drept argumente. Scrie un român: Înainte de război ştiam foarte puţin despre U.R.S.S. Propaganda fascistă ne spunea că în U.R.S.S. este cea mai rea orânduire şi că U.R.S.S. este un stat înapoiat. Apoi am văzut că orânduirea sovietică este cea mai avansată şi cu adevărat democratică, iar statul sovietic este puternic şi culturalizat. Dar nu numai ideile sunt aceleaşi într-o mulţime de scrisori, manifeste, interviuri, cuvântări, ci şi expresia lor – care, uşor constatabil, e un şablon tradus în română sau în maghiară. Scrie un fost prizonier ungur: Abia acum realizez ce şcoală politică de bună calitate am urmat în lagăr. Înainte, nu m-am ocupat cu activităţi politice, însă acum, în perioada alegerilor pentru Parlamentul de la Budapesta, m-am pronunţat foarte des împotriva reacţionarilor şi pentru consolidarea prieteniei cu marele popor sovietic. Ceea ce, fără Budapesta, afirmă şi o mulţime de prizonieri şi foşti prizonieri români: În ţara mea, pe mine nu m-a interesat politica. Până la şederea mea în Rusia Sovietică, eu am fost orb şi numai în timpul prizonieratului mi s-au deschis ochii. După vizionarea unui film, ţăranul Nuţă Gheorghe se exprimă astfel: Înainte de război, la mine acasă, nu ştiam ce sunt acelea un cinematograf, spectacole şi concerte, dar acum, abia în prizonierat, am avut posibilitatea să mă bucur de [binefacerile] manifestărilor culturale. La rândul lui, un Haes István scrie alor săi de acasă la el: Doar în prizonierat, în U.R.S.S., am văzut pentru prima dată un film.
Mai mult decât atât, în lagăre se enunţă cunoscute judecăţi de cursă lungă: Mulţumim guvernului român – spune o rezoluţie de miting reţinută şi diseminată – pentru curajul, înţelepciunea şi patriotismul manifestate cu ocazia desfiinţării Partidului Naţional-Ţărănesc. Acest partid a promovat o politică împotriva naţiunii. El a săpat groapa României, iar apoi el însuşi a murit fără slavă.
AUREL BUZINCU
Comentarii