Aşa cum despre Ion Creangă se spune că „este un scriitor la a cărui operă fiecare dintre noi poate să-şi raporteze propria-i copilărie”, mutatis-mutandis şi, desigur, păstrând proporţiile, aserţiunea este validă şi în cazul celui care ne atrage atenţia asupra datei naşterii sale (1 martie) – aceeaşi cu a marelui povestitor, apelând, autoironic, la conştiinţa destinului literar la care îl obligă acest senzaţional „amănunt” calendaristic. În ce priveşte spaţiul identitar, vorbim despre oameni şi locuri dintr-un sat de pe valea Sucevei, „undeva pe Remezău” de unde se trage Neculai Roşca. Cătunul Remezău al comunei Vicovul de Jos este, fără îndoială, una dintre cele mai conservatoare vetre etnofolclorice de pe meleagurile bucovinene, cu credinţă în „legi şi datini”.
Cunoscut ca redutabil om de presă, redactor de gazete şi realizator de emisiuni TV, Neculai Roşca este deja un nume consacrat în galeria scriitorilor din Ţara de Sus, după ce în primul sfert al acestui veac a semnat nu mai puţin de opt cărţi: Consemnat (2018), Lapte şi miere (2019), Kalimera (2020), Carantina (2020), O lume minunată (2021), Poveştile de luni (2022), Umbre (2022), Marele război (2024).
Primite cu un fervent interes şi citite cu nedisimulată plăcere de un public încântat de acest gen de scrieri, era firesc să trezească ecouri în critica de întâmpinare. Încă de la prima carte publicată de Neculai Roşca, Consemnat, Aurel Buzincu sesizează nota particulară a acestor ingenioase „amintiri din copilărie”: „Unicitatea, irepetabilul, detaliul de mentalitate sau cel etnografic nu se opun propriu-zis ficţionalizării, ci imprimă culoare, iar prin impresia de rădăcină într-un concret probat, dau consistenţă şi forţă persuasivă lumii care rezultă din exerciţiul restitutiv”. Aceeaşi „unicitate” ca indiciu al originalităţii este remarcată şi în privinţa limbajului: „Nicu Roşca locuieşte – cu preocupare în acest sens şi pasiune veche anevoie de ascuns – într-un idiom expresiv propriu cu identitate vizibilă”, iar în amalgamul acestor elemente de „grai cultural obţinut în retortă personală” ar fi de urmărit „jocul de registre (serios şi grav, ludic şi comic), felul dozării efectelor, mai ales a celor de natura umorului, ironiei şi autoironiei, măsura prezenţei intenţionalităţii şi a deliberării în multe privinţe, miza şi urmările unor fapte din această gamă”.
Reconsiderând impresia despre o aparentă simplitate a discursului lui Neculai Roşca în a doua sa carte, Lapte şi miere, Aurel Buzincu e de părere că, dincolo de talentul nativ al povestitorului, există un exerciţiu conştient de elaborare a textului: „Se lucrează orchestrat prin preluare şi aducere în scenă a unor frânturi de roluri, de reacţii, de manifestări atitudinale şi afective puse în mişcare prin intermediul unor entităţi verbale a căror pregnanţă o asigură tocmai aptitudinea lor de a distinge şi a evoca identităţi umane.”
Kalimera poate fi revendicată ca scriere bucovineană, întrucât spiritul locului îşi pune amprenta inconfundabilă, dar este totodată, prin excelenţă, un roman al copilăriei şi al tinereţii de oricând şi de oriunde, conceput într-o manieră personală, în care ne regăsim cu toate cele ce ţin de avatarurile vârstei începuturilor. Cartea implică, aşadar, un exerciţiu al cunoaşterii de sine pentru că, reconstituind povestea propriei deveniri într-un timp istoric dat şi în împrejurările care au concurat la maturizarea noastră, ne putem elibera prin amintiri şi putem înţelege logica întâmplărilor care ne-au marcat viaţa, descoperind „cum eram de fapt, privindu-ne de la trei-patru decenii distanţă”. Autorul adoptă un stil original şi reuşeşte să capteze atenţia şi să dea o replică modelelor clasice, ieşind din tiparele convenţionale. Nota distinctivă a discursului auctorial o constituie coexistenţa unui dublu registru – serios şi parodic, cu nuanţe reflexive, comentative, emotive, speculând interesul cititorului.
Salutând apariţia celui de al patrulea volum, Carantina, ancorat în realităţile perioadei pandemice, Elena Brânduşa Steiciuc reţine „un interesant punct de vedere asupra timpurilor pe care le trăim”, apreciind arta evocării într-o construcţie în care mărturisitorii sunt „figuri ale prezentului şi trecutului, bunicii, oamenii de la ţară pe umerii cărora s-a sprijinit construcţia noastră, precum şi diverse figuri ale prezentului, de la cele mai umile la cele mai cunoscute”.
O lume minunată este dedicată de Neculai Roşca amintirii unor prieteni dragi, jurnalişti şi artişti ai boemei sucevene „plecaţi vremelnic de pe această lume”: „Personajele din lumea de dincolo se întâlnesc cu cele din lumea de dincoace într-o înşiruire de acţiuni şi dialoguri vii, pline de umor, filozofică şi sarcastică înţelepciune de care numai cineva care a umblat pe ambele tărâmuri ar putea fi în stare”.
Pentru Alexandru Ovidiu Vintilă, schiţele şi povestirile lui Neculai Roşca reverberează în conştiinţa lectorului printr-un limbaj colocvial, iscând emoţii şi trăiri intense: „Dincolo de tot şi toate, proza scurtă din volumul Poveştile de luni colcăie de uman, e autentică şi biografică, structura sa de rezistenţă configurându-se pe frecvenţa empatiei care se creează între personajele cărţii şi cititori”.
Pentru cine parcurge episoadele din Umbre nu e greu să recunoască în noianul de întâmplări că sunt izvodite din realitatea lumii ţărăneşti cu care se identifică autorul. Lumea aceasta este una „ce credea în basme şi vorbea în poezii”, lumea satului bucovinean tradiţional, cu neostoita poftă de vorbă şi farmecul insolit al poveştilor spuse de bătrânii satului, care este şi farmecul scrierilor lui Neculai Roşca. În prefaţa volumului, Mircea A. Diaconu relevă filonul liric al scrierii în care autorul, invocând alegoric „cealaltă lume”, „închină un imn locurilor şi oamenilor în care şi-a trăit o bună parte, partea esenţială din viaţă. (…). Morţii, care-şi pun întrebări, se ceartă, povestesc, rememorează etc., sunt doar un bun prilej pentru o frescă socială şi istorică. Acestea sunt, de fapt, umbrele pe care le reconstituie Neculai Roşca. (…). Personajele sunt voci (chiar dacă sunt trupuri, cum am zis deja), voci care constituie un bun prilej de recuperare de pe pânza istoriei a secvenţelor dintr-o naraţiune hrănită cu viaţa lor din lumea diurnă”.
Prefaţând cea mai recentă carte a lui Neculai Roşca, Gina Puică observă că în Marele Război acesta „readuce la viaţă (vorba vine, ţinând cont de statutul acestor personaje!) figuri dintr-un volum publicat anterior, Umbre (2022), în care arăta că «viaţa şi moartea nu sunt realităţi antagonice», după cum bine remarca Mircea A. Diaconu. Carevasăzică, mai multe personaje de acolo, printre care Bem bătrânul, Gavril a lui Ţapu, Mihai a Calinii, morţi ieşiţi foarte firesc din mormintele în care îşi duc somnul de veci (…), şi în final retrimişi la locurile lor veşnice de Cea cu Coasa, reintră în acţiune (şi ce acţiune!) în Marele Război, confruntându-se de această dată cu alte personaje, la fel de pitoreşti. (…). Dacă Cea cu Coasa e în fruntea unei oşti constituite din morţii sculaţi din morminte, dar şi din nişte vrăjitoare capturate din «gaură de şarpe» şi câţiva indivizi declasaţi, măcinaţi de alcool şi pândiţi de moarte, de cealată parte, Baba din Huci (Mătuşa din Tihăuţi) e urmată de sabatul său de abile vrăjitoare (Babele de la Fundul Moldovei, Moldoviţa, Lupcina, Brodina, Straja, Vicov, Putna)”.
Impresia de spectacol este evidentă prin felul în care sunt puse în scenă faptele şi întâmplările, scriitorul cu viziune regizorală focalizând mai cu seamă pe reacţiile personajelor care-şi interpretează rolul, „după vorbă, după port”. Iar „vorba” este spaţiul de manevră în care excelează autorul, care, înzestrat cu o fabulaţie de invidiat şi cu plăcerea de a povesti pe care şi-o exercită prin gura protagoniştilor acestui „mare război”, „interpretează oral şi scenic viaţa”, reconstituind universul rustic în coordonatele sale social-istorice.
Caracterul dialogic pronunţat, oralitatea stilului, spiritul ludic şi umorul sunt doar câteva valenţe ale artei scriitorului care îl legitimează să-şi revendice apartenenţa la stilul marelui său înaintaş. Limba acestor scrieri creează atmosferă şi funcţionează ca o etichetă pentru conturul fizionomic al actanţilor: „Vrăjitoarea locală vede o siluetă neagră mai în spate, în întuneric: Cumătră! Haide la lumină, să te văd mai bine. Să te aflu de-a cui eşti! Ai bărbat acasă? Ai căpiat, de umbli noaptea cu minorii pe drumuri?
Cea cu Coasa nu iese la lumină.”
Nu doar vorbirea, dar şi referirile la anumite împrejurări şi personaje, induce un sentiment familiar, înrădăcinat într-o memorie afectivă a lecturilor noastre, că suntem proiectaţi în lumea poveştilor şi amintirilor lui Ion Creangă (Povestea lui Ivan Turbincă, Povestea lui Stan Păţitul), doar că aceste lucruri se petrec în vremurile actuale, printr-un insolit mélange de real şi fabulos continuu, condimentat cu tuşe groase de umor debordând din comicul de situaţie, de caracter şi, mai cu seamă, de limbaj.
Aspecte dezolante ale vieţii cotidiene într-o societate ce nu şi-a aflat încă rosturile sunt invocate într-un stil aluziv, persiflant: „cei care taie pădurile şi le trimit la arabi, cu vaporul”; legile educaţiei pe care „miniştrii educaţiei le-au făcut şi le tot schimbă de la o lună la alta”; boschetarul cerşetor se droghează aciuat într-un bordei părăsit, căci pe „baba Olga a luat-o cu ea nepoată-sa, în Argentina”; „o haită de câini comunitari pun pe fugă clienţii taximetriştilor”; turnul de la fosta IFA Suceava „se înalţă maiestuos deasupra mall-ului”; contrabanda cu ţigări „de la ruşi” e înfloritoare; vrăjitoarele câştigă bani aiurea „minţind pe proşti că le ghiciţi viitorul”; despre cronicari „se învăţa cândva în liceu şi se comenta la bacalaureat”; la Vicov, „vechea haltă, unde s-au petrecut atât de multe lucruri interesante, este acum pustie”.
Automatismul verbal, „verbalizarea pură” cu avalanşa de cuvinte şi expresii colorate din cuprinsul acestor schiţe ilustrează pitorescul lexical, dar forţa lor de sugestie nu poate fi văzută decât în context, ca parte a întregului: „Fugi de-aicea”, „Vă rog frumos”, „Taci dracului odată!”, „Hai cu mine”, „Ai dracului să fiţi!”, „Vai de capul tău!”, „Drace!”, „Doamne fereşte!”, „Mai lasă-mă…”, „Lasă vorbăria!”, „Să trăiţi am înţeles!”, „Cum mă vezi şi cum te văd..”, „Bun aşa.”, „Lasă vrăjeala, şmechere!”, „Zis şi făcut!”, „Pe scurt”, „Cum să nu!”, „Măiculiţă!”, „Mai încape vorba?” etc.
O ingenioasă abilitate stilistică în proza lui Neculai Roşca rezidă în felul cum întreţine tensiunea narativă, motivând o aşteptare continuă într-o succesiune alertă a episoadelor ce structurează ţesătura epică a Marelui Război. Titlurile celor nu mai puţin de 45 capitole sunt cu atât mai incitante în contextul derulării evenimentelor într-un ritm „drăcesc”, multe din acestea având valenţe simbolice: La poarta Iadului; La cazanul vrăjitoarei; Sabatul Vrăjitoarelor; Începe războiul; Negocieri în ţintirim; Confruntarea (I); Aghiazma, mâţele negre şi lăpticul; Sfârşitul bătăliei. Se face curăţenie în poiană; Turbinca, sfântul şi sfârşitul apoteotic al poveştii etc.
Dacă ar fi să definim Marele Război ca gen şi specie, această construcţie epică s-ar încadra în sfera epopeei eroi-comice: „Intriga mimează schema epopeei, dar este tratată în registru parodic, ceea ce prevalează fiind bufoneria şi burlescul”.
„Epopeea eroică” a bătăliei de la Aluniş aminteşte de Ţiganiada lui Ioan Budai Deleanu, şi de poemele minore atribuite lui Homer (Batrachomyomachia: Bătaia Broaştelor cu Șoarecii): „Cele două oşti se ciocnesc într-un iureş al unei bătălii cum nu s-a mai văzut. Poiana Alunişului se cutremură, brazii, fagii şi molizii dimprejur cu greu mai pot să se ţină în rădăcinile lor. (…). Vrăjitoarele cad ca iarba din O scrisoare de la Muselim Selo. Dar nici ele nu stau mai prejos! Beţele înfipte în broaşte şi ţăruşii înfipţi în cioate provoacă pagube cutremurătoare între ingineri. (…) Un supravieţuitor este văzut de colonelul inginer Chirică scormonind prin poşetele eroinelor. (…) Batalionul comun de cosaşi îşi fac în continuare treaba, măcelărind lanul de vrăjitoare.
– Cilină, Paraştiţă, mai adu apă-n tiocuri! Femeile aprovizionează luptătorii cât ai clipi”.
Prin tot ce a publicat până acum, se poate afirma că Neculai Roşca individualizează artistic ceea ce numim îndeobşte tradiţie identitară în spaţiul bucovinean, căci scrierile sale s-au grefat pe un fond de autentică simţire românească.
VICTOR IOSIF
Comentarii