Scandalul dezertării lui Tito a izbucnit la numai câteva luni după înfiinţarea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominform) prin hotărârea luată în ultima decadă a lui septembrie 1947 într-o întrunire din Polonia a delegaţilor a nouă astfel de partide (iugoslav, bulgar, român, ungar, polonez, sovietic, cehoslovac, francez şi italian). Din România au participat la consfătuirea informativă Gh. Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, iar bagheta dirijorală s-a aflat şi urma să rămână la trimişii Moscovei, acum A. Jdanov şi G. Malenkov. Conform precizărilor cuprinse în documentele constitutive, scopul organismului era acela de a facilita schimbul de păreri şi de experienţă între partidele membre şi de a coordona acţiunea comună împotriva forţelor imperialiste care ameninţau pacea, democraţia şi construirea socialismului.
Doar că tovarăşii iugoslavi n-au vrut să fie de acord cu schimbul de experienţă preconizat să se desfăşoare în cadrul Cominformului. El presupunea raportări periodice ale comitetelor centrale ale partidelor către Birou, analize – critice şi autocritice dacă era cazul – şi, deci, au constatat pe drept cuvânt comuniştii iugoslavi, de fapt, coordonare externă a activităţii partidelor comuniste prin reintroducerea principiului şi a practicii controlului vieţii interne de către un for internaţional, fie el şi muncitoresc, comunist, frăţesc. Or, în marea lor majoritate aceste partide guvernau şi ca urmare, aveau de făcut faţă unor obligaţii şi răspunderi specifice impuse atât de faptului în sine al guvernării, cât şi de manifestarea unor particularităţi ale ţării lor – iar Internaţionala Comunistă cu strânsorile ei încă le era vie în memorie. Dictatura proletară recomandată şi sprijinită de Moscova nu era un tratament nici universal valabil şi nici lesne şi comod de aplicat.
Cu atât mai complicată era situaţia din Iugoslavia, stat federativ multietnic şi multiconfesional, nu lipsit de frământări rezultate din asta, încurajate şi speculate de diverse interese – şi la conducerea căruia ajunsese un orgolios dârz, deloc mai prejos în materie decât Stalin, care se opusese cu arma şi cu armata lui de partizani lui Hitler şi susţinătorilor acestuia, avea experienţă de stagiu sovietic, precum şi experienţa războiului spaniol, în plus, obținuse, precum se ştie, un scor bun la împărţirea sferelor de influenţă şi, în consecinţă, nu avea cum să recunoască în Stalin şi în Uniunea Sovietică – oprit şi de realităţi, dar şi de mândrie – nici pe eliberator şi nici pe hegemon. Avea, pe deasupra, versiunea lui în ce priveşte socialismul şi o poziţie proprie la care a ţinut foarte mult în privinţa revoluţionării socialiste a ţării. De aici, într-un registru de receptare popular românesc, filmele sârbeşti cu partizani pe care le-au văzut românii ani şi ani de zile, televiziunile sârbeşti incredibil de libere (şi liberale şi chiar libertine), fuga românilor în Occident prin Iugoslavia şi ştiinţa lor despre libertatea de mişcare în lume şi despre alte libertăţi ale sârbilor, târgurile din Banat în care se găsea, din sursă iugoslavă, mai tot ce nu exista în ţară, ba probabil că şi câte ceva din spiritul bănăţean şi altele.
Se poate chiar ca Biroul Informativ să le fi fost destinat din facere Iugoslaviei şi lui Tito, poate chiar cu asumarea riscului ca înfiinţarea lui să determine hotărârea dezertării şi să le grăbească plecarea. O probă, adică, de genul ori aşa, ori aşa. Nu e lipsit de logică – iar în a găsi cale de cuibărire expansivă şi anexatoare, abilitatea moscovită nu trebuie privită ca dispusă să se împiedice vreodată în prejudecăţi. Tito era oricum de neoprit şi se forţau astfel lucrurile în sensul izolării organismului de partea lui nesănătoasă, după cum, în acelaşi timp, al întăririi adeziunii, supunerii, loialităţii celorlalţi şi se făcea auzită, cu această ocazie, vocea unită şi fermă a lagărului socialist acuzând Occidentul de aţâţare la război (marota momentului), de practici subjugatoare şi că, iată, trage după el în prăpastie popoare vrednice vândute duşmanului de conducătorii lor trădători de cauză, de neam şi de patrie. De altfel, Cominformului i s-a spus iniţial Biroului Informativ de la Belgrad – ceea ce n-a ţinut mult. Tot acolo a apărut până după mijlocul lui 1948, când a fost mutat la Bucureşti, organul de presă al Biroului – având drept titlu sloganul (încheiat cu semnul exclamării) Pentru pace trainică, pentru democraţie populară!
În octombrie, la vreo două săptămâni de la constituire Biroului, Pravda avea nevoie să explice lucrul şi o făcea înscenând intrarea într-un dialog lămuritor în chestiune cu Occidentul din postura unui personaj nu doar fără îngrijorări, ci cu motive să privească lumea de sus, cu o superioritate cinică batjocoritoare: Documentele publicate arată că infiinţarea unui birou informativ format din reprezentanţii unor partide comuniste nu inseamnă în niciun caz renaşterea unei organizaţii comuniste mondiale unice, cu o conducere centralizată, in genul Internationalei Comuniste. Se ştie că Internaţionala Comunistă a fost dizolvantă în 1943 ca urmare a înţelegerii dintre partidele comuniste şi în conformitate cu condiţiile şi cerinţele situaţiei istorice. Şi adaugă: Ei (occidentalii) sunt supăraţi în cele din urmă de faptul că consfătuirea comunistă socoate necesară organizarea unei rezistente fata de planul american de subjugare a Europei – or, în opinia cultivată în Răsăritul bolşevizat, Iugoslavia tocmai cădea subjugată, iar asta, desigur, în vreme ce toţi ceilalţi din lagărul socialist deveneau, bineînţeles, şi mai independenţi, suverani, liberi.
În România, în acest timp, poate că mai mult decât pe la alţii, partidul clasei muncitoare se întăreşte pe zi ce trece. În zilele următoare întrunirii din Polonia are loc congresul P.S.D. care hotărăşte unificarea cu P.C.R. Procesul trece printr-un proiect de Partid Unic Muncitoresc şi se definitivează în februarie 1948 prin constituirea Partidului Muncitoresc Român, iar forfota unificatoare pe seama limpezirii ideologice a tuturor celor care doresc democraţia şi progresul sub steagul lui Marx, Engls, Lenin şi Stalin nu se opreşte aici: ea cuprinde rând pe rând ţărănimea muncitoare, tineretul şi studenţimea, mişcarea sindicală, organizaţiile de femei etc.
Ceea ce afirmă Gheorghiu-Dej în decembrie 1947 nu poate fi întâmplător în context: Putem spune însă că fără lupta de cristalizare ideologică în sânul clasei muncitoare, fără lupta împotriva curentelor revizioniste în sânul clasei muncitoare fără acţiunea de ridicare a nivelului ideologic al clasei muncitoare, nu ar fi fost posibil să dobândim experienţa care ne ajută azi să punem bazele Partidului Unic Muncitoresc. Este ajunul unei mediatizate vizitei la Bucureşti a lui Tito, care vine ca să semneze Tratatul de prietenie, colaborare si ajutor mutual între Regatul României şi Republica Federativă Populară Iugoslavă (după ce semnase deja documente asemănătoare cu alţi vecini) şi, între altele, să lase în urmă vorbe obligatoriu de luat în seamă şi obligatoriu de înţeles în mai multe registre, precum: Atunci când luptăm in arena internaţională pentru pace, pentru o pace dreaptă, nu cerem nimănui ceea ce nu ne apartine, dorim însă să fim lăsaţi in pace şi nu vom permite nimănui să se amestece în afacerile noastre. Vrem să ne organizăm viaţa aşa cum cere interesul imensei majorităţi a poporului. Pentru atingerea acestui scop noi ne-am unit. Sau, de asemenea, poate chiar strecurând un ghimpe în mâna strânsă prieteneşte a omologului român care, politic, în viaţa internă, nu se emancipase pe cont propriu atâta cât trebuia pentru a fi îndreptăţit la poziţie internaţională şi putea avea temei, în atare condiţii, suspiciunea de susţinere a noii iniţiative hegemonice a Uniunii Sovietice în schimbul obţinerii sprijinului acesteia în soluţionarea problemelor proprii: Numai popoarele care au luat puterea în mânile proprii au dreptul să vorbească despre soarta lor, pot fi fericite şi pot colabora sincer cu alte popoare, reţinea presa din spusele la Bucureşti, precis cu tâlc, ale mareşalului Tito.
Cel mai probabil însă e că la Bucureşti, în 1947 şi în anul următor o vreme, există printre guvernanţi, chiar în timp ce se urmează calea, multă şi frământată ezitare în atitudinea faţă de ceea ce devine tot mai clar că se înfăptuieşte în România – nu vizând neapărat în primul rând ţara şi poporul, pentru că şi scaunul de conducător intră în discuţie şi grija lui este mereu importantă –, iar asta se exprimă bine, în această perioadă, prin evoluţiile din relaţia cu Iugoslavia şi cu Tito.
AUREL BUZINCU
Comentarii