Cu ilustraţii recuperate din mapa de adolescenţă a regretatei artiste Dany-Madlen Zărnescu, volumul de „Călătorii în Insulele Nemuritorilor” este, în întregul lui, un poem în douăzeci de secvenţe şi un prolog, un demers diferit de ceea ce a scris şi a publicat Niadi Cernica până acum. Tematica filosofică rămâne în stratul de profunzime, sub relieful imaginar al visului cu insule, palate şi poveşti despre cei cu trup veşnic, suflet veşnic. Ceea ce creează Niadi Cernica este o mitologie poetică, un „caleidoscop de lumini”: „Trebuie doar să urmezi o hartă a gândului, care te poartă de la un lucru la altul, în transformarea lor nesfârşită, până când în caleidoscopul lor străluceşte prima formă, prima închipuire, comună tuturor, şi toate formele sunt ivite din ea. Această formă e personală, ea nu este aceeaşi pentru orice om. Când te identifici cu această formă, te înalţi pe vânt şi eşti mai uşor decât un fulg. Inima se stinge, gândirea încetează şi sufletul, purtat de formă, porneşte spre Insulele Nemuritorilor” (pag. 6).
Poate că harta onirică spre Insulele Nemuritorilor a inspirat legendele şi poveştile Chinei antice; poate că a ajuns la noi trecând prin teoria formelor promovată de Platon; oricum ar fi, ea conduce spre o lume a perfecţiunii, acolo unde se află modelul ideal al lumii prin care trecem. Niadi Cernica operează cu concepte abil strecurate în ţesătura poetică a fiecărei secvenţe şi primul dintre ele este somnul, cu multitudinea de sensuri alocabile acestui semnificant: „Condiţia umană, supusă somnului, lui Hypnos şi nopţii, nu poate depăşi puterea somnului şi viselor. Din somn şi din vise s-au alcătuit, pentru unii, chiar viaţa umană şi sensul vieţii treze. Puterea somnului, enigma somnului, a lui Hypnos zburând cu caduceul în întuneric, rămâne fără răspuns. Zeii şi oamenii dorm” (pag. 10). Apoi este timpul: „Căutăm marile, imensele curgeri ale timpului. Vrem uneori frumuseţea, revelaţia secundei. Pentru toţi cei care caută în timp sau în secundă răspunsul, el vine ca reflecţie a sufletului lor, prizonier între început şi sfârşit” (pag. 22) şi mai sunt şi visele: „Întotdeauna visele au transmis ceva. Ele au adus un mesaj de dincolo de lume. Visele veneau de la zei, de la ce era mai presus sau mai prejos decât omul. Prin somn, prin imaginile din somn, se afla ceva inaccesibil vieţii diurne şi raţionale. […] Aristotel aducea ca argument al existenţei divinităţii visele premonitorii” (pag. 85).
Nu poţi vorbi despre acele Insule fără să ai în minte imaginea titanilor care s-au amestecat cândva printre oameni, sfidând zeii din Olimp şi influenţând (în bine, ca Prometeu) condiţia umană: cu toate acestea, limitele au rămas şi ele pot fi depăşite dor cu riscul pedepsei exemplare: „Oamenilor le este îngăduit să locuiască pământul cu condiţia să nu-i depăşească sau egaleze pe zei.[…] De fiecare dată când un om i-a depăşit pe zei, de fiecare dată când un om s-a comparat cu zeii, pedeapsa cea mai înfricoşătoare s-a abătut asupra lui. Oamenii au locul şi lanţurile lor pe pământ” (pag. 14). Când te gândeşti la acele insule, sugerează Niadi Cernica, îţi vin în minte simboluri cu mare încărcătură filosofică şi poetică: şarpele de aur (pag. 49), fântâna (pag. 53), norii (pag. 61), toate supuse unei inefabile legi a Armoniei cosmice, pentru că „Universul se comportă ca un imens Cosmos armonic; armonii între stele şi între atomi, armonii între spaţiu şi timp, armonii matematice între Unul, Multiplu şi deplinătate…” (pag. 74). Îţi vin în minte spaţiile mitice (oraşele de aur), cosmice (luna), cele cuprinse dintr-o geografie aparent terestră (deşerturile) sau, pur şi simplu, locuri prin care ai fost deja, în lumea reală, nu în imaginar, şi pe care le înnobilezi cu virtuţi poetice şi terapeutice. Aici intră Amalfi, un orăşel „aşezat pe coasta pietroasă a ţărmului” (pag. 25), unul dintre acele „locuri din care pleci şi te întorci cu sufletul. Sunt locuri care ies din timp, sunt locuri la capătul lumii, oraşe stranii, de care te leagă un vis de o clipă” (pag. 26); sau grădina din Sciacca: „Ea nu este propriu-zis o grădină, cu plante şi apă, ci un munte cu zeci de chipuri sculptate în stâncă. Este un peisaj arid, cu roci şi soare. Aceste chipuri au ridicat întrebări fără răspunsuri. Nimeni nu cunoaşte semnificaţia lor, într-o lume, de altfel, stranie şi plină de magie şi astrologie, cum a fost Renaşterea italiană” (pag. 69). Sunt locuri supuse unei alchimii spirituale, după ce trec proba operaţiilor fundamentale ale gândirii (analiză, sinteză, abstractizare/ concretizare, generalizare/ particularizare), astfel că rezultatul se depărtează de ceea ce în general numim „note de călătorie”: magazinul de ceaiuri al lui Stavros, de exemplu, nu mai aparţine doar insulei greceşti vizitate cândva, el trezeşte „imaginea unui univers în sine, un univers creat nu din lumini, nu din forme şi culori, ci din arome şi mirosuri” (pag. 81); de drept, aparţine universului, căci „Universul de puteri distilate în frunze şi ramuri, în ierburi şi rădăcini, e un univers al tainelor, savorilor şi aromelor…” (pag. 82). La fel, anticariatul (pag. 29) aparţine trecutului şi unei imprecise, de fapt, memorii colective, iar imaginea Poetei (Sapho) de la Muzeul de Arheologie din Neapole pare o punte între viaţă şi moarte, trecut şi prezent, bătrâneţe şi tinereţe veşnică: „Pare a fi un tablou funerar. Poate fi ultima imagine a unei femei care a murit, mergând în Câmpiile Elizee, acolo unde se duc cei protejaţi de muze sau îndrăgostiţi de Frumos. E un tablou celebru, chipul ei este la fel de tânăr şi de senin, şi atunci, şi azi…” (pag. 78).
Cu întorsături elegante de frază, cu trimiteri subtile la filosofia antică, dar şi cu nelipsită tensiune poetică, volumul „Călătorii în Insulele Nemuritorilor” este, în întregul său, o fericită întâlnire între filosofie şi poezie.
VALERIA MANTA TĂICUŢU
*Niadi Cernica, „Călătorii în Insulele Nemuritorilor”,
Ed. Muşatinii, Suceava, 2022
Comentarii